Acest microeseu, redactat la persoana a doua singular, încearcă să capteze - cu mijloacele filozofiei, ale moraliştilor, dar şi ale cercetătorului de literatură comparată - sentimentul difuz al celui care nu se simte în largul său în locul pe care îl ocupă în societate.

Acest microeseu, redactat la persoana a doua singular, încearcă să capteze - cu mijloacele filozofiei, ale moraliştilor, dar şi ale cercetătorului de literatură comparată - sentimentul difuz al celui care nu se simte în largul său în locul pe care îl ocupă în societate. Impostura are, în acest caz, cu totul alt sens decât cel cunoscut: nu e vorba de o persoană care s-a dat drept alta, cu bună ştiinţă, ci de omul care se îndoieşte de propria identitate. Autoarea distinge un alt sens, mai subtil, strâns legat de o anumită realitate psihologică. Propune o tipologie, în genul moraliştilor de odinioară, pe care o ilustrează cu exemple din literatură, cinematografie, filozofie etc.

Părerea Academiei Caţavencu despre Sentimentul de impostură o puteţi citi aici.