Povestiri de pe Calea Moșilor

Adina Popescu s-a născut la 10 septembrie 1978, în Bucureşti. A absolvit Regie de Film, însă de la 18 ani a lucrat ca reporter şi jurnalist cultural, ulterior redactor, la Dilema veche. 

Prima ei carte pentru copii, Doar un zbor în jurul lumii, a apărut în 1999. Interesată în primul rând de literatura pentru copii, a mai publicat Miriapodul hoinar şi alte poveşti, Mari poveşti româneşti pe înţelesul celor mici, Aventurile lui Doxi în benzi desenate, în colaborare cu Alexandru Ciubotariu, dar şi un Manual de şpagă în cadrul campaniei „Nu da şpagă“ (2001).

În 2015, a publicat Povestiri de pe Calea Moşilor, o carte iniţial destinată adulţilor, dar în ea s-au regăsit şi copiii dornici să descopere o maşină a timpului care să-i poarte în anii 1980. 

Trilogia fantastică O istorie secretă a Ţării Vampirilor a câştigat în 2013 Marele Premiu al concursului de creaţie literară Trofeul Arthur. Adina a scris această carte în trei volume în aproape 10 ani, timp în care a mai scris despre bone, gunoieri, pescari, vecini care dau muzica prea tare, biciclişti, ambasadori, scriitori, ciobani şi alte reportaje narative, la graniţa cu ficţiunea.

Adina Popescu este coordonatoarea revistei Ordinul Povestitorilor, înființată în 2015, care adună între paginile ei cele mai hazlii, mai năstrușnice și mai originale povești și ilustrații ale copiilor.

Citeşte aici interviul acordat de Adina Popescu lui Andrei Crăciun.

Andrei Crăciun: Cine e până la urmă Adina Popescu? Ce este ea? Cum v-ați descrie?

Adina Popescu: E oarecum amuzant, pentru că din păcate sau din fericire, am mai multe profesii sau meserii sau job-uri sau cum vrei s-o iei, în paralel, toate în domenii hai să le zicem creative. Pentru că în România nu prea se poate altfel, trebuie să te adaptezi și te readaptezi în permenență ca să supraviețuiești, dar și ca să reușești să te exprimi, să ajungi la un public. Nu prea se poate ca în alte țări mai așezate să faci o singură șaibă și aia să fie șaiba ta, să o faci de atâtea ori până când ești recunoscut pentru șaiba perfectă a lui Popescu. Trebuie să faci și șaibe și piulițe și un pic de bobinaj, de traforaj etc. Mă refer la aceste domenii creative care nu prea sunt ele băgate în seamă, la noi. Până cu puțin timp în urmă ziceam că sunt jurnalistă până când mi-am dat seama că ceea ce scriu nu prea mai are legătură cu jurnalismul. N-am mai făcut o anchetă serioasă de presă de vreo 15 ani. Apoi, în urmă cu vreo cinci ani, eram la radio și realizatoarea emisiunii m-a numit scriitoare. Oi fi scriitoare? Da, am câteva cărți publicate, însă nu am o „operă” și nici bust în parcul municipal. Cam așa îi vedeam eu pe scriitori. Nu trăiesc din scris și mai degrabă din ocupații colaterale scrisului, ca mulți alții de altfel. Fac ateliere de scriere creativă cu adulți și cu copii, dar nu mă pot numi profesoară, nici măcar mentor. Și, în plus, mai fac și filme documentare, atunci când mai prindem câteo finanțare și îmi place și asta. Am terminat Regie de film, dar nu mă consider regizoare. Unde mă regăsesc eu în toată această struțo-cămilă cu care m-am pricopsit? Cred că, în primul rând, sunt un om care scrie. La modul ideal, asta ar fi șaiba mea. Hm, cum m-aș descrie? Cred că sunt un om onest în ceea ce face, nu m-am simțit niciodată o impostoare și, crede-mă, sunt mulți. Bine, că mai am mici ipocrizii – cum ar fi câteun titlu mai șmecher, mai comercial în Dilema ca să-mi atrag „mușteriii”, dar astea pot fi iertate, nu-i așa?

Andrei Crăciun: Lumea culturală la zi. Cum e cu lumea asta culturală din țara noastră? Să lăsăm orice speranță noi ce intrăm? Sau dimpotrivă să tragem nădejde că uite, domnule, totuși…

Adina Popescu: Deși vin tot timpul în contact cu ea, indirect, la „Dilema”, adică știu ce se întâmplă, eu sunt cam ruptă de lumea culturală în momentul ăsta și cred că bine fac. Pentru că există găști, ca peste tot de altfel, e normal să fie așa, însă uneori se întâmplă ca găștile să devină agresive sau să vorbească un limbaj al lor pe care eu nu înțeleg și nici nu îmi propun asta. Cred că e bine că se întâmplă multe lucruri „alternative” și e mult entuziasm aici – evenimente nu neapărat valoroase, dar necesare, pentru că ele susțin de fapt lumea asta culturală despre care zici tu, o duc mai departe. Cred în edituri mici, în teatre independente atâta timp cât ele nu au nicio orientare. În oameni care fac film low budget sau zero buget deși știu deja din propria experiență că acel buget e esențial. Nu cred în manifestări culturale cu tentă activistă care scot în față anumite categorii sociale, etnice etc. deși știu că asta e la modă acum. Am prieteni care organizează festivaluri de film de peste 20 de ani cum ar fi cei de la Astra Film Festival și pe care îi admir, cunosc producători care sunt onești și se zbat pentru proiectele lor. Ceea ce îi lipsește cu adevărat acestei Lumi Culturale – la un mod general este în continuare lipsa de repere valorice, a unor evaluări nepărtinitoare și de ce nu? a unui aparat critic. Aparat critic…. cum sună! Îmi vine să-l deșurubez ca să văd ce conține… poate vreo șaibă, vreo piuliță perfectă?