Poveștile lui Alex Moldovan

Cât de faină ar fi o carte cu povești despre școală și elevi, cu acțiunea care să se petreacă într-o școală cât mai asemănătoare cu cele din România zilelor noastre și cu elevi inspirați din realitate, din multele întâlniri ale autorului cu copiii, dar și cu tușe de imaginație, atât cât să râdem cu gura până la urechi. Cât de interesant ar fi să vedem cum interacționează elevii între ei și cu profesorii, care sunt pasiunile, fricile și superputerile lor. Șiiii cât de amuzantă ar fi o carte care să înceapă cu ziua în care profesorii le-au luat locul copiilor în bănci și aceștia din urmă încearcă din răsputeri să-i liniștească și să-i învețe câte ceva. Cât de... dar stați! Cartea asta există deja. Ba chiar de câțiva ani, din 2022. Și se numește nici mai mult, nici mai puțin decât Povestiri de citit pe sub bancă. E scrisă, bineînțeles, de scriitorul preferat al miilor de copii și părinți deopotrivă – Alex Moldovan. 
 

După ce am vorbit despre cel de-al patrulea volum al seriei cu Olguța, Olguța și aventura din Orient Express, și despre cele aproape 30 de motive pentru care cărțile astea merită citite și răscitite, a venit momentul să ne distrăm și cu celelalte volume scrise de Alex Moldovan. Alături de Povestiri, Alex este și autorul trilogiei pentru adolescenți Casa, din care a apărut Cartea întâi, dar și cel care l-a creat pe Băiețelul care se putea mușca de nas și i-a dat un loc în lume și mulți cititori. Dacă vă întrebați de unde îi vine toată inspirația și cum de reușește mereu să imagineze personaje și povești atât de captivante, e bine să știți că nu sunteți singurii. O fi de la faptul că mănâncă ZILNIC legume, cum a mărturisit în interviul pe care l-am făcut aici. Sau de la faptul că folosește un multicooker, cum a spus el însuși pe pagina sa de Facebook, căci într-un interviu recent a declarat așa: „pe mine mâncarea mă face fericit și îmi dă idei” (cât adevăr în așa puține cuvinte!). Saaau o fi de la toate cărțile pe care când nu le traduce, le citește (dar nu și invers). Greu de spus.

Povestiri de citit pe sub bancă începe, cum ne-am aștepta atunci când intrăm într-o școală, cu panoul de onoare. Dar acesta nu-i cuprinde pe olimpici, pe campionii la karate sau șah, ci pe cei mai carismatici, fie ei complet nesuferiți sau adorabili cu măsură, elevi ai clasei a VI-a E, protagonistul colectiv al cărții. Ban Patricia, Popescu Tinel, Dragoș Vodă (chiar el), Marcel Balea sau Pârvu Veronica sunt câteva* dintre personajele care ne vor face să râdem cu poftă sau ne vor înfricoșa de-a dreptul. Poate nu o să vă vină să credeți că o colecție de povestiri are un asemenea efect. Să ne înfricoșeze. Doar pentru că nu am pomenit-o încă pe Rotar Adina. Spaima clasei. A școlii. A orașului, cine știe.  Partea bună e că toți sunt ilustrați cum nu se poate mai bine de Sebastian Baculea, care are acest talent neobișnuit de a-i face pe cei antipatici și mai antipatici și pe cei care-ar putea fi simpatici în simpatici de-a dreptul. Cum e Titi Donose, de exemplu. Cum să nu-ți vină să-l tragi de fălcuțele fălcile alea?

Nu mai e niciun mister pentru nimeni (pentru că am spus deja mai sus) că prima povestire începe cu o situație răsturnată, marcând prima zi din Săptămâna altfel: elevii tocmai află că „urmau să facă schimb de locuri cu profesorii. Profesorii îi așteptau deja tolăniți pe scaune și cu picioarele pe bănci, butonând telefoanele și discutând zgomotos”. Dacă ați intrat vreodată într-o școală, vă puteți imagina că este premiza perfectă pentru haos. Nu doar că cei douăzeci și cinci de copii abia reușesc să-și facă loc cu toții la catedră, dar profii abia așteaptă să-și scoată pârleala, să îi învețe o lecție (și nu tocmai de fizică sau biologie), într-un cuvânt să se răzbune pe toate nebuniile pe care elevii le-au făcut în restul anului școlar. Apogeul a fost atins când „profa de latină a găsit pe YouTube un clip cu două maimuțe care se băteau cu frișcă și toată lumea s-a strâns la banca ei să-l vadă”. Ce a urmat? Încercări nereușite de a-i potoli și de a le preda ceva matematică. Când clopoțelul salvator a sunat, toți copiii au ajuns la concluzia sănătoasă că „e mai comod să stai în banca ta și să-i lași pe alții să-ți vâre învățătura în cap”.
 

Pentru fanii romanelor în detrimentul povestirilor, trebuie să știți că volumul se poate citi la fel de bine și ca un roman. Cum ziceam, eroii sunt aceiași pe tot parcursul lui și aventurile lor se leagă și se completează de la un „capitol” la altul. De exemplu, cea mai puternică persoană din școală, căreia îi este dedicată o povestire, apare și în altele, păstrându-și neștirbite ferocitatea și respectul. Sau cazul lui Dominic Pop, care-și confirmă statutul de tocilar: când Titi Donose răspândise nu știu ce zvonuri despre el, l-a amenințat că „o să-l dea în judecată și o să-l lase pe drumuri, pe el și pe toată familia lui”. Nu a ezitat să se apere cu brațul lung al legii nici când, câteva povestiri mai încolo, Adina îi făcea zile fripte. A informat-o că „ce făcea ea se numește bullying” și că „dacă vei continua în stilul ăsta, te reclam la CNCD” (adică la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării). Mai vreți un fir roșu? Sigur: fata cea nouă. Care, săraca, se pare că are numai replici nepotrivite pe tot parcursul cărții (de tipul „cred că-i OK să râzi de cineva care nu citește”; cum să spui așa ceva la a VI-a E?) și nimeni nu știe cum o cheamă cu adevărat. Nu, nu o cheamă Ioana. Și nici Otilia. Și se pare că nici Georgiana.

Povestea mea preferată este… de fapt, sunt două. Prima e „O zi grozavă”, cea cu încercarea Nicoletei Boancă de a sta acasă sub pretextul unei indispoziții: se pare că „pielea o mânca teribil, o dureau toți mușchii și, când s-a uitat în oglindă, i s-a părut că e palidă ca o fantomă.” Nimic adevărat. „Pe lângă asta, aveau teză la matematică”. Complet adevărat. Din păcate, cu tatăl freelancer nu i-a mers. Nu doar că n-a rămas acasă, dar în „cinci minute, Nicoleta era spălată, îmbrăcată și alerga de mama focului spre școală” (mă întreb dacă faptul că empatizez cu domnul Boancă și-mi place răspunsul lui e un semn că-mbătrânesc, totuși).
 

Cea de-a doua este „Șapca”, despre mărirea și decăderea lui Dragoș Vodă. Săracul de el: parcă îi și vedeam fiecare crispare, fiecare gând și frica din ochi. Pentru că știa că victoria lui obținută cu mari sacrificii nu putea rămâne nepedepsită de colegi. Povestirea este o dovadă clară că Alex Moldovan se pricepe de minune să creeze suspans și un deznodământ de maestru.

Apropo de suspans, primul volum din trilogia Casa, apărut la Editura Youngart, este plin de aventură și răsturnări nebănuite de situație. Și nu-s deloc vorbe mari, căci cum altfel să vorbești despre povestea Tarei Medinski, tânăra de optsprezece ani care este pusă în fața celei mai grele alegeri din România anului 2045? Spuneam mai sus că Alex Moldovan este neîntrecut la construcția deznodământului; Casa. Cartea întâi dovedește o dată în plus că și începuturile îi ies minunat:

— Spune că-ți pare rău. 
— ...
— Haide, spune... că-ți pare... rău! 
— Vezi să nu. 
Sunt întinsă pe jos pe terenul de sport, cu fața lipită de asfaltul fierbinte.

De ce e pusă la pământ? Vă las să descoperiți. Ce pot să spun este că va fi salvată de „câteva zeci de soldați echipați ca de război, cu arme automate și tot tacâmul”. Și dacă e cineva mai mirat decât Tara de tot ce se întâmplă, acela este agresorul ei. Dar, într-o Românie a viitorului în care Revoluția Verzilor a schimbat totul și a impus normele corectitudinii politice și ale ecologismului extrem, o ceată de soldați care apar din senin la un liceu pare ceva cât se poate de normal. Nu la fel de normal este ca Tara, o „mixată” cu origini slave, să fie aleasă în Consiliul celor 301, să fie dusă în Casă și pregătită pentru a-și alege facțiunea politică căreia i se va alătura. Dar surprizele sunt la ele acasă în distopia lui Alex Moldovan. Prietenii nu sunt ce par a fi, inamicii se deghizează perfect în protectori, iar familia este ca un clasor impresionant de secrete, pe care Tara va începe încetul cu încetul să le descopere. 
 

Exact ca într-o dictatură în care zahărul, gazele de eșapament și alcoolul sunt dușmanii numărul unu, Tarei i se deschide un dosar de urmărire (doar e pusă miză mare pe umerii ei, va fi unul dintre cei 301 de demnitari), și nici rudele ei nu scapă de cercetarea operativă. La fel ca în orice dictatură care se respectă, cel mai puternic om din stat este omniprezent în viața celor 30 de milioane de locuitori, inclusiv „pe ecranul de deasupra catedrei” din clasa Tarei; și are o Casă pe măsură: „Interiorul Casei e și mai maiestuos decât îmi aminteam. Pașii noștri răsună de-a lungul holurilor lungi și înalte, împodobite cu motive populare stilizate, care dau în alte holuri lungi și înalte care, la rândul lor, dau naiba știe unde.” 

Constructori, Economiști și Războinici sunt cele trei grupuri dintre care Tara trebuie să aleagă unul și căruia trebuie să i se alăture și al cărui simbol trebuie să și-l tatueze. La cât de încâlcite se dovedesc a fi toate facțiunile, nu e de mirare că Tarei îi este atât de greu să aleagă. Noroc că are la dispoziție mai mult timp, în care este și introdusă în mersul Consiliului, și educată în ton cu regulile Casei. Faptul că îi este interzis să iasă este printre primele lucruri pe care le-a aflat, dar asta n-o împiedică să-și facă propriile principii: „N-am voie să părăsesc Casa, însă un strop de libertate tot o să gust.” Filtrele de soldați înarmați nu sunt chiar o invitație la a nu da ascultare ordinelor, dar Tara a supraviețuit multor provocări. Are totuși „cu douăzeci de kile peste recomandarea Ministerului Sănătății” într-o lume în care să fii în afara recomandărilor nu e de dorit. Așa că se aventurează în afara Casei, dar asta o duce spre multe deziluzii, spre pierderea unei prietene și ajunge chiar să afle despre societatea paralelă contrarevoluționară. Și toate astea îi complică și mai tare alegerea. Sau, dimpotrivă. Cu siguranță vom afla în volumul al doilea, pe care îl așteptăm toți cei din #teamTara.
 

Cea mai mică dintre cărțile lui Alex Moldovan (mică doar pentru că se adresează unei grupe de vârstă a celor mai tineri dintre cititori) este Băiețelul care se putea mușca de nas, foarte frumos ilustrată de Irina Georgescu și publicată de Editura Vlad și Cartea cu Genius. Simpaticul Vlad, eroul acestui volum, își descoperă un talent nemaivăzut: se poate mușca de nas. Fericire mare în familie, părinții sunt în extaz. Despre superputerea aceasta află întregul oraș, află jurnaliștii, află primarul, care vrea să-l premieze cu fast. O scenă mare-mare este amplasată în piața centrală, mulțimea se adună, camerele foto sunt ațintite asupra lui. Toată lumea așteaptă marele moment când Vlad își va face numărul. Dar Vlad nu are chef. Sutele de oameni care cu doar câteva secunde în urmă îl aclamau, acum îl huiduie. Părinții sunt copleșiți. Nu de furie, nu de dezamăgire, ci de rușine că l-au forțat să ia parte la toată mascarada. Dar Vlad, puștiul de câțiva ani, înțelege. Și-și vede mai departe de talentul lui neobișnuit.

Că tot vorbeam de talent, sunt sigură că vorbesc în numele multor cititori: abia așteptăm să vedem ce cărți va mai scrie și publica Alex Moldovan. 
 

*Dacă vă întrebați de ce unii elevi apar cu nume + prenume și alții invers, bine faceți. Nu știu nici eu răspunsul, o să încerc să-l aflu.