29 de motive să citești noul volum din seria Olguța de Alex Moldovan: „Olguța și aventura din Orient Express”
Stop! Opriți-vă din orice ați face! A apărut al patrulea volum din seria cu Olguța a lui Alex Moldovan. Închideți consola, puneți telefonul pe mute, spuneți-le prietenilor că reveniți voi mai încolo și părinților că nu vă e așa foame! Totul poate aștepta. Totul mai puțin Olguța și aventura din Orient Express, pe care o așteptam cu toții de atâta vreme. Dar acum este aici.
După ce și-a tot scos familia din bucluc, a venit vremea ca părinții, mătușa și, mai ales, bunicul cel bogat să-i întoarcă Olguței ajutorul. Știu ce o să ziceți. Nu vor avea nicio șansă (sincer, cam ăsta a fost și primul gând al puștoaicei). Cel puțin nu în fața agilității lui Benone, temutul interlop. Căci tot cu el are de-a face.
Vă amintiți probabil că literatura polițistă și de mistere se află printre preferințele Olguței; așa că nu a putut refuza cu niciun chip invitația (primită în plic cu margini aurite) de a călători cu faimosul tren Orient Express (deși, dar rămâne între noi, încă nu citise romanul omonim al Agathei Christie). Mai ales că urmau s-o însoțească și prietenii ei, cei alături de care trecuse prin atâtea aventuri. Cum bine spune, chiar avea nevoie de o vacanță și să-și mai ia gândul de la problemele în care i se scălda familia, de la neînțelegerile cu Victor și de la amenințarea răzbunării lui Benone (că doar nu putea lăsa nepedepsit tot ce îndurase în volumul anterior). Toate bune și frumoase (mă rog, dacă trecem peste frica Olguței de avioane și peste tipul în bluză roșie care părea să-i urmărească prin aeroport) până când ajung în Timișoara, unde se îmbarcă în celebrissimul tren. Ce se întâmplă mai departe și cum reușesc să dejoace jocul în care sunt atrași nu o să vă spun, cum bine intuiți. Tot ce pot să vă anunț este că veți fi, și de data aceasta, dați pe spate. Bine. Doar atât: tehnologia și orice device i-ar putea ajuta sunt scoase din scenă.
De când am citit întâia oară primul volum (căci de atunci l-am tot recitit de vreo 4-5 ori) am știut că Olguța este personajul meu preferat din literatura română și că seria este dintre cele mai faine apărute la noi. Și n-am ezitat să spun asta în cele patru zări (la un moment dat am făcut și-un video scurt pentru campania inițiată de Centrul Național al Cărții, The Book Pitch). Cred tare mult că Olguța ar trebui să călătorească prin întreaga lume, să-și găsească prieteni care s-o citească în cât mai multe limbi (că de călătorit cu trenul a început, după cum am văzut mai sus); de altfel, aventura ei internațională a și început, primele volume fiind traduse în maghiară și macedoneană. Cum la fel de tare cred că i-ar sta foarte bine pe micile și marile ecrane. Mai ales că a dovedit cu vârf și îndesat că în adaptările dramatice se descurcă de minune. Dacă știți vreun regizor sau vreun producător, dați-i pontul ăsta!
Până la urmă ce are seria Olguța de e atât de faină? Iată mai jos 29 de motive* pentru care seria lui Alex Moldovan este una dintre cele mai distractive din literatura română.
Disclaimer: nici nu am mai pus la socoteală faptul că are un păr adorabil și un umor „devastator de inteligent”, că este neîndemânatică, că are „limba ascuţită” şi le zice întotdeauna oamenilor în faţă ce gândește despre ei sau că „avea singurul căţel cu ochelari din oraş, dacă nu şi din țară” și crede că are întotdeauna dreptate. Astea sunt motive prea evidente.
Așadar:
-
În primul rând, Olguța și un bunic de milioane, primul volum, începe cu „Stop!”. Iar primul capitol se încheie așa: „Femeia din dormitor era mama Olguţei. Iar Olguţa sunt eu.” Unde-ați mai văzut așa șmecherie?! Sigur, dacă ne uităm departe în zare, îl întrezărim pe Flaubert. Și multe alte legături cu literatura lumii, cu filmele și muzica ei. Și asta-i frumusețea.
-
Olguța a elaborat „Manualul după care să‑ţi trăieşti viaţa”, pe care mai multă lume, începând cu profesorii și părinții, ar trebui să-l citească din scoarță în scoarță.
-
Idolii ei sunt „Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Philip Marlowe şi alte genii ca ei” (cu toții la fel de ficționali ca Olguța).
-
Se pricepe la mașini mai ceva ca un puști voluntar la departamentul tehnic al unei reprezentanțe de top. Nici nu s-a urcat bine în Jaguarul Ninei că a și mirosit caracteristicile: „1780 kg, motor Diesel, 385 de cai‑putere, tracţiune 4x4, sistem audio surround de 825 de waţi cu 20 de difuzoare şi două subwoofere”. Cum nu i-a scăpat nici „mirosul inconfundabil al luxului”. Nas fin, ce să mai!
-
Din primele cincizeci de pagini puteți afla de niște piese absolut minunate ca Le pas du chat noir a lui Anouar Brahem și Hyperborean a lui Arild Andersen (cântată cu Elin Rosseland la voce. Trișez, piesa nu apare menționată în carte, doar artistul, dar e preferata mea; dacă o să simțiți furnicături în timp ce o ascultați, stați fără grijă, e normal.)
-
E o carte în care, în sfârșit, norii „erau de-a dreptul spectaculoşi, era o încântare să-i priveşti”, și nu erau nici pe departe „ameninţători”, ca „în cărţile proaste”.
-
Nina, mătușa care s-a dovedit a fi grozavă până la urmă, știe să aprecieze „micile plăceri ale vieții”, conștientă că niște fast-food mâncat din când în când „n-a omorât pe nimeni până acum”. Mâna sus cine n-ar vrea o astfel de mătușă; unde mai pui și Jaguarul ăla?
-
Olguța are întotdeauna la îndemână sfaturile cele mai potrivite („dacă ai de gând să scrii vreodată o carte, pune mâna şi citeşte”) și o înțelegere profundă a lumii. Cum ar fi teoria despre „lucrurile-pe-care-adulţii-nu-ţi-le-explică-niciodată”: „există două feluri de lucruri-pe-care-adulţii-nu-ţi-le-explică-niciodată. Sunt lucruri-pe-care-adulţii-nu-ţi-le-explică-niciodată-pentru-că-pot-să-nu-ţi-le-explice şi lucruri-pe-care-adulţii-nu-ţi-le-explică-niciodată-pentru-că-nu-pot-să-ţi-le-explice. Adorabil!
-
Iei parte la una dintre cele mai pline de suspans urmăriri de pe străzile Clujului: hotel de lux, taxi, mall, autobuz. Ca-n filme.
Mai aveți răbdare, așa-i? Că abia am ajuns la volumul al doilea, Olguța și Operațiunea Jaguarul.
-
Pe lângă umor, seria conține cantități uriașe de ironie (de tipul „Constantin e genul care dă paisprezece milioane de euro pe un tablou prăfuit, apoi te ceartă că ai uitat lumina aprinsă la baie”) și, mai fain, autoironie: „am profilul psihologic al unei candidate serioase la orice concurs de Miss Univers. Adică mi-ar plăcea să lupt pentru eradicarea sărăciei, a bolilor, pentru pace în lume – ştiţi şi voi textele standard”.
-
Dialogul e cât se poate de natural. Adică plin de subînțelesuri. Ca aici:
„— Ai auzit tot? am întrebat.
— Am.
— Ştii, n-am vrut să te…
— Ştiu.
— Atunci sper că nu te-ai…
— Nu, nu m-am.”
-
După aventura din primul volum, dăm peste o răpire (de fapt, două), o acțiune de salvare cu muuulte răsturnări de situație, o dilemă cât se poate de legitimă („De unde facem noi rost de un milion de euro?”), o înmormântare falsă (cum n-am mai văzut de la Tom Sawyer încoace) și o baie de blițuri și paparazzi.
-
Cu șanse singure să devină, cum se spune, nemuritoare, cărțile sunt cât se poate de conectate la prezent. Ca în capitolul în care ni se prezintă definiția hipsterului, o specie cât se poate de contemporană: „barbă de-un cot, ţoale colorate şi superşic, bicicletă veche, colecţie de pipe, obsesie pentru muzica pe vinil, aparat foto cu film”.
-
Am zis de umor? Atunci pun în contul comicului de limbaj și caracter discrepanța de aici, căci n-ai cum să treci cu vederea o rockăriță fioroasă, „îmbrăcată cu geaca ei de piele neagră, un tricou cu Sepultura şi bocanci militari cu ţinte” care-ți toarnă un „merci beaucoup că m-ai scos din rutina cotidiană, că mă apuca spleenul de la atâta stat degeaba”.
-
Deși super-deșteaptă cu acte în regulă, Olguța e uneori campioană la evitat evidențele. Ca atunci când escaladează un gard plin de țepi, ratează la mustață un drug de fier letal și cade într-o tufă de urzici fără a verifica înainte dacă nu cumva poarta era descuiată.
-
Interlopul ajuns personaj negativ este cât se poate de atipic: are o caligrafie de invidiat, e foarte scrupulos când vine vorba de contracte de îndatorire și are un respect de neclintit pentru codurile nescrise ale onoarei.
-
Cum era de așteptat, o împătimită de lectură ca Olguța nu poate citi numai cărți polițiste și de mistere. Așa că oferă cu inima deschisă o listă de lecturi esențiale, numai bune de luat pe o insulă pustie. Sau populată, că „ce altceva ai putea că faci pe o insulă, dacă nu să citeşti?”. La care se adaugă o listă bună de tot de „câteva dintre cele mai mişto creaţii ale celei de-a şapte arte”.
-
Olguța e adepta tehnologiei de tot felul, care de altfel a și scos-o din multe belele. Dar nu ezită să scrie de mână, în ciuda caligrafiei (se vede că nu are stofă de mafiot), biletul de adio.
-
Când credeai că Victor, tipul descurcăreț cu trecut dubios, e cel mai tare, hop! apare cel a cărui cameră pare ruptă dintr-un film SF: „învăluită în întuneric pulsa de la nenumăratele luminiţe care clipeau oriunde priveai. Era plin de computere, routere şi hard-discuri aşezate pe fiecare colţişor liber de mobilă.” E vorba de Cornel, desigur, doar nu credeați că-i nesuferitul de Paul.
-
Olguța (și cred că nici prietenii ei) nu suportă supa de gulii. E cineva care s-o aprecieze?
Doar nu o să stric frumusețe de surpriză dându-vă prea multe detalii din cel de-al patrulea volum Olguța; mă opresc imediat după al treilea, Olguța și marea demascare.
-
Bunicul milionar are un trecut foarte interesant, pe care-l povestește însă des: „Oare ți-am povestit vreodată cum m-am întâlnit cu președintele Hrușciov? Pfoai, ce om de treabă era!” Dar are și un simț al grandorii exotic, să-i spunem: cum ar fi atunci când a închiriat Ateneul din București pentru petrecerea aniversară de treisprezece ani a Olguței.
- Olguța nu ezită să ne dea ditamai pontul despre cum să călătorești cu trenul like a boss. Bine, e posibil să necesite o sumă destul de mare de bani.
-
Doar nu credeați că milionarul Constantin este singurul bunic. Olguța ne face cunoștință și cu celălalt bunic, cel puțin la fel de interesant. Păcat că vine la pachet cu bunica aka „cea mai neplăcută persoană pe care am întâlnit‑o vreodată”, „singura persoană care te poate privi de sus și când stă pe scaun sau e întinsă pe pat”.
-
„Iubesc Bucureștiul.” Sunt subiectivă, știu, dar și numai pentru replica asta și tot merită citită seria.
-
Vizita la București nu putea ocoli unele dintre atracțiile principale ale orașului și nici „cea mai bună ciocolată pe care o băusem vreodată”. Pe încercatea!
-
Lista sfaturilor utile continuă cu un altfel de „Ghid de bune practici pentru scrierea cărților pentru copii”, în care apar cuvinte precum „plăpând”, „pavăză luminoasă”, „odaie“ și „măiastru”. Clar trebuie să vă uitați peste el.
-
Când credeați că le-ați văzut pe toate, volumul al treilea plusează cu o arestare, o misiune secretă, un plan de răzbunare și, desigur, o mare demascare aranjată la patru ace.
-
Dacă nu ați aflat deja, toate volumele au un capitol care se cheamă la fel. Găsiți-l!
Ultimul, dar nu cel din urmă, ca să fie totuși un număr aproape rotund:
-
Ilustrațiile. Minunate. Recognoscibile. Realizate de József Vass. Care completează atât de bine fiecare aventură a Olguței.
Sunt sigură că mi-au scăpat o grămadă de motive care ar putea completa lista de mai sus. Dar asta-i frumusețea unei cărți bune: fiecare cititor găsește mereu alte lucruri care să-l surprindă și să-l facă să chicotească de plăcere. Vă invit să le descoperiți pe ale voastre. La Olguța înainte!
P.S. Vorbeam serios cu filmele alea. Dacă știți vreun regizor, vreun scenarist... (Știu, știu, Olguța este de părere că „ecranizările sunt de obicei mult mai proaste decât originalul”; dar chiar poate ieși ceva foarte fain din seria lui Alex Moldovan.)
*Idee inspirată de lista făcută recent de o cititoare sub titlul „Cartea mea preferată”, de găsit pe pagina de Facebook a autorului însuși. Recunosc, și mie mi-a plăcut mult scena în care Olguța o întreabă pe Nina dacă doarme.
P.P.S. Citiți pe blog un interviu cu Alex Moldovan despre Olguța și aventura din Orient Express și un fragment în avanpremieră din cel de-al patrulea volum din seria Olguța.