Multe farse și-o răzbunare. „Gogomanii” de Roald Dahl, cu ilustrații de Quentin Blake

V-ați întrebat vreodată de ce ați avea nevoie să le veniți de hac Gogomanilor? Nu „gogomanilor” în general, cu minusculă (încă nu s-a găsit leacul; deși pot băga mâna în foc că niște umor și ironie sigur pot face minuni). Gogomanilor cu majusculă. Cum adică cine-s ăștia? E imposibil să nu-i știți, măcar după reputație: domnul Gogoman este un bărbat cu fața foarte păroasă; atât de păroasă, că „până și din nări și din urechi îi ieșeau smocuri dezgustătoare de păr”. Doamna Gogoman nu avea față păroasă (deși, se pare că e mare păcat, că, „în felul ăsta măcar ar fi ascuns o parte din înspăimântătoarea ei urâțenie”). Așadar, doamna Gogoman era foarte-foarte urâtă. Întâmplarea face ca cei doi să fie soț și soție și protagoniștii romanului lui Roald Dahl care le poartă numele: Gogomanii (ilustrat de Quentin Blake, tradus din engleză de Ciprian Șiulea și publicat în seria de autor Roald Dahl a Editurii Arthur). Bine, ultima parte nu-i chiar rodul întâmplării, ci al fascinantei minți a scriitorului britanic. Și al simțului său al umorului.
 

Totuși, de ce ar vrea cineva să le vină de hac? Oho, motive ar fi cu duiumul! Și chiar nu țin de înfățișarea lor. Ci de comportamentul lor. Care uneori determină și felul cum arată. Ok, poate sună complicat, dar nu-i deloc. Roald Dahl o explică simplu:

„Dar ce e amuzant e că doamna Gogoman nu se născuse urâtă. Când era tânără, avusese o față destul de drăguță. Urâțenia îi venise cu încetul, AN după AN, pe măsură ce îmbătrânise. 

De ce s-a întâmplat asta? Vă spun eu de ce. 

Dacă o persoană are gânduri urâte, asta începe să i se vadă pe față. Iar atunci când acea persoană are gânduri urâte zi de zi, săptămână după săptămână și an după an, fața ei devine din ce în ce mai urâtă, până când ajunge atât de urâtă, că abia mai poți să te uiți la ea.”

Vedeți? Simplu.

Iar domnul Gogoman are o barbă atât de scârboasă pentru că efectiv e certat cu propria curățenie:

„Și cam cât de des își spăla domnul Gogoman această față păroasă și țepoasă? 

Răspunsul e NICIODATĂ, nici măcar duminica. 

N-o mai spălase de ani de zile.”

În plus:

„Domnul Gogoman nici măcar nu se obosea să deschidă gura larg atunci când mânca. Drept rezultat (și din cauză că nu se spăla niciodată), existau întotdeauna sute de bucățele de vechi mic-dejunuri, prânzuri și cine lipite de perii de pe fața lui. Nu erau bucățele mari, înțelegeți, pentru că pe acestea obișnuia să le șteargă cu dosul palmei sau cu mâneca, în timp ce mânca.”
 

Așa că Gogomanii nu erau chiar cele mai agreabile prezențe pe care i-ai invita la vreo onomastică sau pe care i-ai vizita cu plăcere (asta dacă te-ar chema vreodată în casa lor fără ferestre, ca o pușcărie). 

Firea lor urâcioasă se manifesta mai ales în interacțiunile dintre ei. Greu de spus dacă și-au unit destinele printr-o dragoste arzătoare; și, chiar de-ar fi existat, ea s-a transformat cu anii în dispreț și sete neostoită de tachinare și farse cumplite. Cum e episodul în care doamna Gogoman și-a ascuns ochiul de sticlă în halba de bere a soțului sau cel în care, ca să se răzbune, bărbatul i-a ascuns o broască rece și lipicioasă în pat. Și astea nici n-au fost cele mai nesuferite păcăleli. Da, știu că am trecut repede peste acest aspect: doamna Gogoman avea un ochi de sticlă.

Dar, ca orice ticăloși care se respectă, puteau lăsa neînțelegerile deoparte ca să se alieze împotriva dușmanului comun. De data asta: păsările care nu se dădeau prinse pentru săptămânala Plăcintă de Pasăre a doamnei Gogoman (pe care domnul Gogoman o adora – pe plăcintă, nu pe doamnă) și maimuțele pe care le țineau captive în cușca de-afară și pe care le dresau să stea în cap cât era ziua de lungă. Cum s-a ajuns la acest conflict? E cale lungă și vă las să descoperiți singuri, că-i păcat să stric deliciul enervărilor repetate de care are parte domnul Gogoman. Pot doar să vă spun că are legătură cu apariția prin acele locuri a unei înaripate de poveste: Pasărea Dodoloață. Pe care maimuțele o recunosc și căreia îi pot împărtăși caznele la care sunt supuse și ele, și vecinele ei de specie; pentru că, fiind toate originare din Africa, vorbesc aceeași limbă. Partea bună este că Pasărea Dodoloață știe și limba locală, fiindcă, nu-i așa,

„Nu are niciun rost să te duci într-o țară dacă nu cunoști limba.”

Împreună pun la cale un plan prin care le vor veni de hac Gogomanilor. Ideea i-a venit lui Tăntă-Buf, capul familiei de maimuțe. Nu era un lucru prea des întâlnit, se pare, după cum însuși patriarhul primat recunoaște:

„— Din când în când, spuse el, dar nu foarte des, am o idee sclipitoare. Asta e una dintre ele. Urmați-mă, prieteni, urmați-mă.”

Cum se întâmplă cu multe dintre romanele și povestirile lui Roald Dahl, și Gogomanii își are rădăcinile în experiența lui personală. Scriitorul britanic era un fervent opozant al bărbilor. Pentru cineva atât de strict organizat ca el, nici nu-i de mirare că „hazardul” părului facial era un dușman care merita ironizat cu orice ocazie. Iar o ocazie bună a fost anul 1980, când a publicat romanul Gogomanii, având ca erou (sau antierou) un bărbos cât se poate de antipatic. Dezgustul față de barbă mergea atât de departe, că se pare că n-a avut nicio remușcare când, la întâlnirea cu biograful său, Michael Rose, i-a șoptit fiului acestuia, Joe: „[Barba tatălui tău] conține probabil micul-dejun prin ea. Și bucăți din cina de-aseară. Și gunoaie vechi, tot felul de chestii. Nu-i exclus să găsești și-o roată de bicicletă prin ea.”

Personajele lui Dahl i-au inspirat și pe alți creatori. În 1999, romanul a fost adaptat într-un musical de teatru, în 2007 și 2015 într-o piesă de teatru, iar pentru octombrie 2025 este programată lansarea unui film de animație pe Netflix. Abia aștept să văd cum urâcioșii Gogomani își vor face farse și pe micile ecrane.

Totuși, de ce am avea nevoie să le venim de hac Gogomanilor? Vă invit să descoperiți!