Interviu cu scriitorul Alex Moldovan despre „Olguța și aventura din Orient Express”

Ați auzit că în curând apare un nou volum din seria Olguța, nu-i așa? De cum am aflat vestea, ne-am grăbit să-i punem câteva întrebări lui Alex Moldovan, pentru a afla câte ceva despre Olguța și aventura din Orient Express. Scriitorul ne-a dezvăluit destul de puține amănunte despre subiect, așa că nu ne rămâne decât să citim cartea. Vestea bună e că va fi lansată chiar pe 1 iunie, la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2024, unde Alex Moldovan va fi prezent pentru un dialog cu Oana Purice și o sesiune de autografe. Găsiți aici programul evenimentelor Arthur de la târg. Până când va fi disponibilă pentru comandă, vă arătăm câteva fotografii cu cartea – puțintică răbdare și o să ajungă și la voi săptămâna viitoare! 
 

Alex, ce bine că ai cedat mesajelor primite de la fani și te-ai pus pe scris un nou volum din seria Olguța! Te rugăm, povestește-ne pe scurt despre ce e vorba în Olguța și aventura din Orient Express. 

În volumul 4 al seriei, Olguța se vede pusă în situația de a-și testa nu doar propriile limite, ci și pe ale familiei ei. În plus, relația cu Victor scârțâie, ceea ce-i dă mari bătăi de cap (și mie la fel). Așa că invitația pe care o primește de a face o călătorie cu celebrul tren Orient Express vine la fix. Doar că, dacă ați citit măcar unul dintre celelalte volume, v-ați dat seama că niciodată lucrurile nu sunt ceea ce par și că pe Olguța o așteaptă noi și noi probleme. Care sunt acestea nu vă spun. Va trebui să citiți cartea, care va apărea în curând și va fi lansată în mod oficial pe 1 iunie la București, la Târgul de carte Bookfest. 
 

Cum ți-a venit ideea să plasezi acțiunea cărții în faimosul tren de lux? Există vreo legătură cu romanul Agathei Christie, Crima din Orient Express?

Ideea mi-a venit exact în urmă cu un an în timp ce mâncam o pizza la un local din centrul Bucureștiului, pentru că pe mine mâncarea mă face fericit și îmi dă idei. Am simțit nevoia s-o scot încă o dată din Cluj, iar ideea de a o pune să străbată întreaga țară la bordul unui tren de lux mi s-a părut cea mai nimerită. Ce se întâmplă în tren e o cu totul altă poveste. Legătura cu celebrul roman al Agathei Christie e doar de suprafață, asemănările fiind minime. Cred că ține mult și de dorința mea de a trimite copiii la cât mai multe cărți care mi-au plăcut mie la vârsta lor. 


Volumul „Olguța și aventura din Orient Express” este ilustrat tot de József Vass.

Aflăm din prezentarea cărții că în volumul al patrulea introduci un nou set de personaje. Ne poți spune succint cine sunt acestea? Iese din scenă vreun personaj important?

Există unul sau două personaje noi, însă am vrut să aduc în prim-plan și câteva personaje secundare din volumele anterioare. Am un regret: că Farid nu-și atinge nici în acest volum potențialul maxim, el neavând acces, din păcate, la bordul trenului Orient Express. Sper să-mi răscumpăr această greșeală impardonabilă în volumul al cincilea și ultimul al seriei sau, de ce nu, într-un volum dedicat exclusiv lui, așa cum ar merita.
 

Cum a decurs lucrul la acest volum? L-ai scris repede sau te-ai lovit de piedici? Dacă ai pățanii care merită povestite, te rugăm să nu le ții doar pentru tine. :) De asemenea, ne-ar bucura să aflăm ce te-a inspirat, ce te-a bucurat cât ai lucrat la Olguța și aventura din Orient Express.

Răspunsul sincer este că da, l-am scris repede și că da, m-am lovit de multe piedici. Ultimul an a fost pentru mine extrem de încărcat, iar faptul că am încercat să fac mai multe lucruri decât puteam m-a băgat într-un minunat burnout. M-a ajutat mult faptul că mi-am impus un deadline strict. Se pare că lucrez bine în condiții de stres, și spun asta cu regret. În același timp, sunt un șef destul de nașpa. Nu prea am grijă de mine ca angajat și mă supun la eforturi mari peste program. Am scris la această carte și câte zece, unsprezece ore pe zi, pe întuneric și pe lumină, pentru a o termina la timp ca să fie ilustrată și lansată la Bookfest. 


 

Ai o scenă de care ești foarte mulțumit? Dar una care te-a chinuit rău de tot până a fost gata?

Da, sunt foarte mulțumit de scena care încheie romanul, numai că din păcate nu vă pot dezvălui absolut nimic din ce se petrece în ea, pentru că asta ar lua tot farmecul cărții. Glumesc, nu l-ar lua pe tot, ci doar o parte. 
 

Află Olguța ceva important în această nouă aventură? Trece prin schimbări majore?

Olguța se află la o vârstă – 13 ani – când începe să afle pe propria-i piele ce înseamnă să-ți placă de cineva, iar respectivul să-ți cam dea ignore. Mai departe scrie-n carte!
 

Ah, încă una: la ce scrii acum? Urmează Olguța 5, Casa 2 sau noi povestiri pe sub bancă?

Pentru că lumea îmi cere continuarea seriilor deja publicate, m-am apucat evident să scriu o nouă serie, care n-are absolut nicio legătură cu cele publicate până acum. Mai am în lucru și un nou picture book, despre care voi păstra deocamdată tăcerea. Dar sper să am răbdarea și pacea pentru a duce la bun sfârșit aventurile Olguței și pe cele ale Tarei Medinski, personajul principal din Casa. 

***În cele ce urmează, vă invităm să citiți un fragment din Olguța și aventura din Orient Express. Atenție, risc ridicat de spoilere, mai ales dacă nu ați citit primele trei volume!***

 

CAPITOLUL 3 

Telefonul de la miezul nopții 

Următoarele zile au fost un chin. În fiecare moment aveam senzația că urma să mi se întâmple ceva îngrozitor. Noaptea dormeam prost, la școală picoteam în bancă și, pentru prima dată de când mă știu, am început să iau note mici. Cu toată bunăvoința din lume, niciun profesor n‑avea cum să aprecieze că mă ridicam în picioare și mă uitam încruntată, fără să zic nimic. Voiam doar să fiu lăsată în pace. 

Mi‑au apărut cearcăne, am început să slăbesc și nu puteam lega două vorbe. Cireașa de pe tort a fost când directorul școlii, celebrul Mustață, dușmanul meu de‑o viață, m‑a chemat la el în birou, însă nu ca să mă certe, ci ca să mă întrebe dacă totul e bine acasă și dacă am nevoie de ajutor. 

Colac peste pupăză, eram îngrijorată și în legătură cu Victor și prietena lui misterioasă. Deși se jurase pe ce avea mai sfânt că între el și domnișoara aceea frumușică nu era absolut nimic, viermele geloziei își vârâse colții adânc în inima mea. Trebuie să recunosc, era o senzație nouă și nu tocmai plăcută. 

— Victore, poți vorbi? 

De când formam un cuplu, îl sunam ori de câte ori aveam o problemă. Doar asta fac cuplurile, nu? Își bat partenerii la cap când le e greu, până le trece. 

— Hmmm? Nu poate aștepta până dimineață? 

După voce, părea să doarmă. Ce fel de om doarme la unu și jumătate noaptea?! 

— Nu poate aștepta până dimineață! Sau poate aștepta, dar atunci n‑o să mai ai motive să te trezești mâine dimineață. 

— Spune, Olguța. 

— Ooo, ce‑mi place cum îmi zici Olguța! Efectiv mă topesc! 

Oftat lung. 

— Asta nu mai putea aștepta până dimineață? 

— Da. Adică nu! Știi, n‑am fost tocmai sinceră cu tine. 

N‑a fost nevoie să zică nimic ca să simt cum se tensionează. Reușisem să‑i atrag atenția. 

— E legat de Cornel? Știam eu. 

Dintr‑un motiv sau altul, i se pusese pata pe colegul meu. Lua foc dacă ne vorbeam sau rămâneam singuri la sfârșitul vreunei ore. Îi intrase în cap că băiatul mă plăcea și îl rodea gelozia, ceea ce era o mare prostie. Cornel îmi era prieten, amic, punct. Îi eram pur și simplu recunoscătoare că mă ajutase să‑mi găsesc bunicul dispărut. 

— N‑are nicio legătură cu Cornel. E vorba de Dora. 

Mă mânca limba să‑i spun tot ce aveam pe suflet, așa că mi‑am mușcat‑o. Nimeni nu trebuia să afle marele secret. N‑aveam niciun chef să găsesc diverse părți ale prietenilor mei împrăștiate prin diverse cartiere ale orașului. 

— Ce‑i cu Dora? 

— Mi‑e teamă că‑și pregătește răzbunarea. 

Și dacă‑i spuneam, totuși? Ce se putea întâmpla? 

— Te‑a căutat? A făcut ceva? 

Se putea întâmpla literalmente orice. Era mai bine să nu risc. 

— Nu, dar... Tocmai tăcerea asta mă sperie. 

O vreme, n‑a zis nimic. Rumega la ce‑i spusesem. Sau poate adormise la loc? 

— Important e că încă nu s‑a întâmplat nimic. Sunt sigur că are treburi mai importante. 

— Și atunci de ce mă simt așa groaznic? 

— Poate că Universul încearcă să‑ți transmită ceva, cum ar fi, de exemplu, că n‑are rost să te agiți inutil. 

Dacă ar fi știut... 

— Dacă Universul ar avea ceva de zis, ar fi mai direct, nu m‑ar băga în boală cu incertitudinea asta. 

— Fii cu ochii în patru și spune‑mi orice ți se pare aiurea. Acum, că tot m‑ai trezit, am și eu ceva să‑ți spun. 

Asta nu suna bine. Deloc. 

— Păi spune. 

N‑a zis nimic. 

— Știi ceva? Dă‑i pace. Chiar n‑are importanță. Îți zic mâine, pe zi. 

Asta credea el. 

— Știi că acum nu mai scapi până nu‑mi spui, da? 

O, da, știa. 

— OK, nu‑i nimic important. Dacă nu te superi, mâine nu mai putem merge la film. O prietenă m‑a rugat s‑o ajut și cred că îmi va lua toată ziua. 

Parcă mi‑ar fi înfipt un cuțit în inimă. Nici nu trebuia să‑mi zică cine era. Tipa de pe Insta. Cea pe care îl văzusem ținând‑o de mână la cofetărie. 

— Și te‑ai gândit să mă informezi și pe mine. 

— Păi... da, ca să știi. Și să nu intri la bănuieli. 

Am tras aer în piept. Apoi s‑a auzit un scheunat. Probabil că‑l speriasem pe Farid, pentru că a coborât din pat și s‑a cuibărit pe preș. 

— Prietena asta a ta... va avea des nevoie de ajutor? Sau doar acum? 

A explodat. 

— Știam eu că mai bine nu‑ți spun. Lasă... îi scriu că nu pot și gata. Mirela va înțelege. 

— A, are și un nume, o cheamă Mirela? 

— Normal că are un nume, toți oamenii au un nume. 

— Da, da, da, toți oamenii din lume. Tu nu te vezi cu toți oamenii din lume, te vezi cu ea! E ceva între voi doi? Hai, fii sincer. 

— Nu, absolut, nu, suntem doar amici. 

Sigur. Doar amici.  

— A, atunci m‑am liniștit. Trebuia să zici așa de la început. 

Victor ori se prefăcea, ori n‑avea nici cea mai mică idee despre viață. Cum a doua variantă o excludeam din start, rămâneam cu suspiciunea și cu speranța că Victor e un tip OK și nu va îndrăzni să facă vreo prostie care să‑mi schimbe părerea despre el. 

— Ei, dacă i‑ai promis, i‑ai promis. Și cu ce o ajuți? 

— Are probleme acasă. Îi trebuie un loc unde să stea și... 

— Dă‑mi voie să ghicesc: vrei s‑o cazezi la tine. 

— Nu, nici vorbă. Locuiește cu un tată alcoolic... 

Mi‑am mușcat limba imediat. Fusese urât din partea mea s‑o judec fără s‑o cunosc. Poate că fata aia chiar avea nevoie de ajutor și eu mă agitam ca o penibilă. 

— ...și am vorbit cu Nina să stea o vreme la hotel până se mai liniștește situația la ea acasă. 

Nu‑mi venea să cred ce auzeam. 

— Acolo locuiești și tu! Deci chiar o cazezi la tine. Îmi vine să te strâng de gât. 

Tăcere jenată. Apoi un răspuns în doi peri. 

— E drept, dar nu‑i o problemă. Doar n‑o să dormim în aceeași cameră. 

Poftim? Asta mai lipsea. 

— Sper. Asta e. E OK, ajut‑o pe fată. Serios! 

— Mersi de înțelegere. Nu ești supărată?

— Deloc. Te pup, ne vedem dimineață, la școală. 

— Somn ușor! 

Am închis și m‑am întors la insomnia mea. Speram că nici pentru Victor nu avea să fie o noapte ușoară. Știu că eram rea, dar intuiția îmi spunea că era mai bine să stau în gardă dacă nu voiam să pierd ce aveam.