Miza de prozator a lui Gabriel Chifu e să ţintească dincolo de jocul pur literar, spre o reflecție serioasă asupra lumii. In acest echilibru dintre literatură (ca domeniu al jocului) și depoziție (ca document asupra timpului), prozatorul e pe deplin conştient că depoziția, act grav, major, nu are valoare fără recursul la instrumentele profesiei, arta de a se juca, de care numai amatorii cred că se pot dispensa.

O voce gravă se aude în aceste pagini ce sunt fantezie, reflecție și depoziție. VASILE POPOVICI, 2024 

Nu este vorba de un prozaic asasin în serie. Din romanul lui Gabriel Chifu se înţelege că mereu va exista o frumoasă Clara şi că mereu ea va fi victima unui Cesar Leofu. Autorul eternizează într-un mod impresionant tragedia distrugerii a ceea ce este nobil de către ceea ce este josnic, esenţă a comunismului (precum și a altor forme de comunism care se vor mai afirma ciclic pe pământ).

Remarcabilul său curaj artistic face ca romanul să aibă o dimensiune metafizică (...). Transcendenţa a fost cândva accesibilă românilor şi poate va mai fi. Acesta este sensul ultim al cărții. ALEX ŞTEFĂNESCU, Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000,2005