Limbaj şi putere simbolică

N-ar trebui să uităm niciodată că limba – graţie infinitei capacităţi generative, dar şi originare, în sensul lui Kant, pe care i-o conferă puterea ei de a produce în existenţă producând reprezentarea colectiv recunoscută, şi astfel realizată, a existenţei – este, probabil, suportul prin excelenţă al visului de putere absolută.

Problema naivă a puterii cuvintelor e implicată logic în suprimarea iniţială a problemei modurilor de utilizare a limbajului, deci a condiţiilor sociale de utilizare a cuvintelor. În clipa când tratezi limbajul ca pe un obiect autonom, acceptând separaţia radicală pe care o opera Saussure între lingvistica internă şi lingvistica externă, între ştiinţa limbii şi ştiinţa utilizărilor sociale ale limbii, te condamni la a căuta puterea cuvintelor în cuvinte, adică acolo unde ea nu se află: într-adevăr, forţa ilocutorie a expresiilor (illocutionary force) nu poate fi găsită în cuvintele înseşi, de felul „performativelor", în care ea este indicată sau, mai exact, reprezentată - în sens dublu. Numai în mod cu totul excepţional - adică în situaţii abstracte şi artificiale de experimentare - schimburile simbolice se reduc la raporturi de pură comunicare, iar conţinutul informativ al mesajului epuizează conţinutul comunicării.
N-ar trebui să uităm niciodată că limba - graţie infinitei capacităţi generative, dar şi originare, în sensul lui Kant, pe care i-o conferă puterea ei de a produce în existenţă producând reprezentarea colectiv recunoscută, şi astfel realizată, a existenţei - este, probabil, suportul prin excelenţă al visului de putere absolută.
Pierre Bourdieu