Puterea cuvintelor. Trilogia „Lumea de cerneală” de Cornelia Funke
„Pentru Anna, care l-a pus deoparte chiar și pe Stăpânul inelelor ca să citească această carte. (Îi poți cere mai mult unei fiice?)” Când o poveste începe cu această dedicație și această promisiune, sunt slabe șanse ca ea să nu se ridice la nivelul așteptărilor. Vorbim totuși de o fată undeva la paisprezece-cincisprezece ani și știm cu toții cât de dificile pot fi relațiile mamă-fiică la acea vârstă; dacă a acceptat nu doar să se uite pe manuscris, dar să-l citească de la cap la coadă, e clar că premisele erau mari. Pe de altă parte, a lăsat din mâna una dintre cele mai incitante cărți de ficțiune din literatura universală.
Avem așadar de-a face cu un roman care oferă tot ce promite, ba chiar un pic peste. Căci cum altfel ar putea fi o poveste care se naște din alte povești, care ajunge să locuiască la propriu în alte povești, țesute toate în jurul unui legător de cărți și al unei puștoaice pentru care cititul devine cea mai puternică magie? Probabil v-ați dat deja seama că vorbesc despre Lumea de cerneală, trilogia scrisă de Cornelia Funke și publicată la Editura Arthur, în traducerea Vioricăi Nișcov (volumele I-II) – o redutabilă traducătoare și cercetătoare – și a lui Iulian Bocai (volumul III).
Dacă numele scriitoarei germane vă sună cunoscut, ați citit, probabil, un articol recent de pe blog, dedicat unei cărți-film-fenomen, Labirintul lui Pan. La invitația regizorului mexican Guillermo del Toro, Funke a transformat scenariul peliculei într-un roman la fel de captivant, care-i duce pe cititori dincolo de limitele fanteziei cu care jonglează filmul, dezvăluindu-le profunzimi ale personajelor și ale lumilor din care provin. Dar nu vă spun mai mult, aruncați un ochi pe textul de acolo!
Dacă nu ați citit articolul, cu siguranță o știți pe Cornelia Funke din celelalte romane publicate la Arthur, ambele traduse tot de Iulian Bocai: Regele hoților sau Carne de Piatră, primul volum al seriei Reckless, despre care puteți citi mai multe în acest articol. Nu pot să nu mă opresc aici și să nu le recomand celor interesați de literatura română contemporană cele două romane ale lui Iulian Bocai, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu și Constantin. Iulian este un foarte bun creator de lumi și personaje, versatilitatea sa lingvistică și forța imaginației fiind vizibile și în traducerile pe care le-a realizat.
Dar să ne întoarcem la Cornelia Funke. Dacă nu ați citit romanele menționate mai sus (pe care vă îndemn să le încercați) și tot vă sună cunoscută, sunteți probabil la curent cu literatura universală contemporană pentru copii și adolescenți, domeniu din care numele scriitoarei germane nu are cum să lipsească, fiind una dintre cele mai prolifice, apreciate, citite și premiate autoare. Cum se întâmplă de multe ori, Cornelia Funke și-a descoperit destul de târziu pasiunea pentru scrisul literaturii. Timp pe care l-a folosit din plin să citească și să-și cunoască audiența: a studiat pedagogia, a lucrat cu copii din medii defavorizate și a ilustrat cărți. Iar când a început să scrie, a ajuns rapid la milioane de cititori, cărțile ei fiind traduse în zeci de limbi și adaptate pentru marele ecran. Pentru o mai amănunțită privire asupra receptării Corneliei Funke, vă recomand acest articol semnat de Anamaria Omer.
Cornelia Funke © Michael Orth
Și Lumea de cerneală a fost rapid ecranizată, New Line Cinema, o casă de producție deținută de Warner Bros., achiziționând drepturile pentru trilogie imediat după apariția primului volum. Regizat de Iain Softley și avându-i în distribuție pe Brendan Fraser și Helen Mirren, filmul a avut premiera în 2008. Un an mai târziu, Nintendo DS a lansat un jos video bazat pe film. Cum poate povestea unor cititori să fie declinată în atâtea forme fără să-și epuizeze resorturile imaginației? Ooo, de unde să încep?
Poate chiar de la motto-ul care deschide primul volum al seriei, Inimă de cerneală, semnat de nici mai mult, nici mai puțin decât de poetul de origine română, Paul Celan: „Venea, venea. / Venea un cuvânt, venea / venea prin noapte, / voia să lumineze, voia să lumineze. / Cenușă. Cenușă, cenușă. / Noapte.” Lumină, noapte, cenușă – sunt cuvinte în jurul cărora personajele Lumii de cerneală vor trăi, vor muri și vor învia. Pentru că prin puterea cuvântului scris și citit totul este posibil. Chiar și ireversibilitatea morții devine doar o opțiune; nimic nu este imposibil pentru cel sau cea care scrie cuvintele negre pe pagina albă. Și nici pentru cei care le citesc cu voce tare. Meggie, puștoaica de doisprezece ani care locuiește împreună cu tatăl și-și petrecere cea mai mare parte a timpului printre cărți, va afla asta pe pielea ei. Totul va începe într-o noapte. Într-o noapte cu o ploaie fină ca cenușa, când un străin nu mult diferit de-o umbră i s-a arătat la fereastră. De fapt, cum avea să descopere după aceea, povestea începuse cu adevărat cu mult înainte, dar nici Meggie și nici noi nu-i vom putea afla cursul până nu vom parcurge rândurile de cerneală în care palpită inimile celor care-o populează.
Când tatăl tău își câștigă existența reparând cărți vechi, dându-le haine și viață noi („tăia piei și pânze și prindea din nou pagini vechi, devenite fărâmicioase din cauza multor ani și a multor degete care le frunzăriseră”), ajungi, inevitabil, să trăiești printre cărți (ba chiar să-ți izbești degetele de la picioare de teancurile fără sfârșit, căci „ce altceva ar fi putut să fie? În casa lor se îngrămădeau peste tot cărți. Nu stăteau doar pe rafturi ca la ceilalți oameni”). Chiar dacă tatăl refuză să-ți citească cu voce tare și ești nevoită să înveți singură să citești, lectura îți devine vitală ca aerul. Mai ales că „nimic nu alunga mai repede visele urâte ca foșnetul hârtiei tipărite”. La acest truc apelase Mortimer, Mo, cum îi spunea Meggie, atunci când fata alergase la el în cameră să-i spună despre străinul ciudat.
De ce Mo i s-a adresat bărbatului din ploaie cu „Deget-de-praf”? De ce acesta îi spusese lui Mo „Limbă-vrăjită”? Ce se întâmpla? Visa oare? Toate aceste întrebări i se roteau lui Meggie în cap. Faptul că tatăl l-a invitat în casă pe străin și a încuiat ușa de două ori nu avea cu siguranță cum să fie un semn bun. La fel cum nu puteau fi de bun augur nici cele „trei cicatrice palide și lungi” de pe fața bărbatului și nici cuvintele lui: „Nu-l subestima […]. Ar face totul ca să pună mâna pe ea! […] Și totul înseamnă chiar tot, crede-mă.” Despre cine vorbeau? Pe cine sau pe ce să pună mâna? Tot mai multe mistere se așterneau înaintea lui Meggie.
Când, dimineața devreme, tatăl i-a spus să-și facă bagajul, pentru că vor pleca de-acasă la o mătușă a mamei fetei, Meggie a avut confirmarea că nimic nu putea să mai fie la fel. Alături de câteva haine, a luat și cărți. Nu putea pleca fără ele: „Erau căminul ei în locurile străine – glasuri familiare, prieteni cu care nu se certa niciodată, prieteni înțelepți, puternici, temerari, spălați cu toate apele lumii, încercați în aventuri. Cărțile ei o îmbărbătau când era tristă și-i alungau plictiseala”. Și Mo a luat o carte. De fapt, cartea, cum avea să afle fata mai târziu: volumul acela legat în pânză de in verde deschis îi va schimba viața. Le va schimba viața. Deși titlul nu-i sugera mare lucru: Inimă de Cerneală.
Nici mătușa Elinor nu putea fi un personaj de ici, de colo. Deși curtea și casa ei păreau cu totul neprimitoare, Mo a avut grijă s-o liniștească pe Meggie: „Singurul lucru asigurat de Elinor cu un sistem de alarmă e biblioteca.” Casa ticsită de cărți a acestei femei nu foarte iubitoare de copii era locul unde Mo voia să ascundă cartea cu copertă verde. De cine s-o ascundă? Meggie aflase un nume: Capricorn. Trei silabe care aduceau adieri de gheață, deși nu știa încă nimic nici despre răutatea acestui personaj, nici despre gașca lui de supuși în geci negre și, mai ales, despre planul său. În care Mo juca rolul principal.
Mo, legătorul de cărți? Nu chiar. Mai degrabă Mo zis „Limbă-vrăjită”, cel care, în urmă cu nouă ani, citise din Inimă de Cerneală cu voce tare și reușise să aducă câteva dintre personajele de acolo în viața reală, din care dispăruse, ca în urma unui troc, soția sa. Capricorn se numără printre aceste personaje aduse la viață, ca și Basta, lacheul său fioros. Ani de zile încercase Capricorn să-l găsească pe Limbă-vrăjită, ca să-l pună să-i mai aducă niște prieteni din Lumea de Cerneală, dar în zadar. Mereu îi scăpa. Nu și de data aceasta. Deget-de-praf își jucase bine rolul.
Urmează o poveste cu evadări, întâlniri nesperate, trădări și pedepse. Lumea ficțională își va destrăma marginile, iar prin vocea cititorilor personajele vor putea călători dintr-un univers în altul. Ce se pierde? Ce se câștigă? Multe. Și într-o parte, și în alta. Când Capricorn primește ce merită, lucrurile par că se liniștesc, mai ales că însuși autorul ficțional al Inimii de Cerneală, cartea cea verde, intervine salutar.
Însă e doar o iluzie. Fascinația Lumii de Cerneală este prea mare, așa că cel de-al doilea volum al seriei, Sânge de cerneală, o găsește pe Meggie tânjind după lumea despre care mama ei îi povestise: „roiurile de zâne pe deasupra ierbii, copacii atât de înalți că-ți venea să crezi că aveau să se agațe norii în crengile lor, Pădurea-fără-drum, jonglerii, Cetatea Principelui Slănină și turnurile de argint din Cetatea Nopții, piața din Ombra, focul care putea să danseze, bălțile, șoptind, cu chipurile nixelor care priveau afară...” Cum poate rezista, când totul e la o lectură distanță?
Trebuie să vadă „Pădurea-fără-drum și pe Principele Slănină, pe Cosimo cel Frumos și poate pe Prințul Negru cu ursul său”. Și-i va vedea, chiar dacă asta va presupune noi căutări, noi trădări și moarte. Moarte care nu i se va mai părea reversibilă. Lumea în care Deget-de-praf așteptase nouă ani de zile să se întoarcă i se dezvăluie lui Meggie la fel de intensă ca-n poveștile mamei. Și la fel de periculoasă. Mai ales când cei dragi vor deveni și ei captivi.
Cel de-al treilea volum, Moarte de cerneală, accentuează puterea cuvintelor. Nemurirea atârnă de câteva silabe. Este în firea prinților să și-o dorească, dar scriitorii și cititorii sunt cei care o pot îndeplini sau refuza. Mo va trebui să facă alegeri grele, iar Meggie va fi martora unor dezvăluiri uluitoare. Sacrificiile și dezamăgirile vor fi semințele pe care se vor clădi lumile noi și viitorul. Și-n toate va rămâne dorul acesta al întoarcerii în universul unde totul devine posibil prin lectura cu voce tare:
„De multe ori, noaptea îi cresc aripi și zboară cu maică-sa prin copaci. Sau poate doar visează. Visează aproape în fiecare noapte, dar tot ar vrea să vadă caleștile alea zburătoare și animalele cu marsupii, picturile mișcătoare și casa plină de cărți, care n-au fost scrise de mână și care sunt triste, așteptând-o pe Elinor.”
Joaca cu textul și intertextele devine o adevărată artă în seria Corneliei Funke. Omonimia dintre cartea pe care noi o citim și cea care manevrează viețile personajelor din poveste nu este singura; dovedind o dată în plus că poveștile nasc povești, autoarea alege pentru fiecare capitol al romanelor sale câte un citat reprezentativ din autorii săi preferați sau, cum mărturisește pe site-ul oficial, din cărți capabile să anticipeze evoluția propriei povești. Trebuie să recunosc că nu sunt o mare fană a citatelor suspendate în general și a mottourilor în special, dar călătoria asta prin literatura lumii m-a ajutat să-mi reamintesc de niște cărți foarte faine (Comoara din insulă, anyone?), să le urc pe unele în lista to be read (Vântul prin sălcii e doar una dintre ele) și să descopăr altele noi (precum Prințesa mireasă de William Goldman). Ah, deliciul suprem a fost blestemul citat de Alberto Manguel dintr-o inscripție din Biblioteca Mănăstirii San Pedro din Barcelona:
„Cui fură cărți sau nu le dă-napoi pe cele-mprumutate, prefacă-i-se cartea din mână într-un șarpe cumplit. Lovească-l damblaua și înțepenească-i mădularele. Răcnind, să-și ceară schelălăind îndurare și chinurile să nu-i fie alinate decât atunci când va putrezi. Roadă-i moliile de cărți măruntaiele ca viermele morții care nu piere niciodată. Și când își va ispăși ultima pedeapsă, focul gheenei mistuiască-l în veci.”
Tot la partea de final touch, Cornelia Funke a adăugat volumelor numeroase ilustrații alb-negru. Va fi o plăcere să urmăriți metaforele în peniță cu care se încheie fiecare capitol. Preferatele mele sunt harta Lumii de Cerneală din finalul seriei și portretele lui Gwin. Pișicher mare jderul ăsta cu cornițe!
