Labirintul lui Pan. De la film la carte
A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Ofelia, care a ales viața fratelui ei mai mic în loc de propria nemurire. A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Ofelia, care ar fi dat orice ca să-și salveze mama. A fost odată ca niciodată o fetiță pe nume Ofelia care a găsit un labirint.
Așa ar putea fi descris romanul semnat de Guillermo del Toro și Cornelia Funke. Nu ar fi nimic greșit. Dar cât de mult s-ar pierde! Pentru că Labirintul lui Pan: Labirintul faunului este despre toate acestea, dar și mult mai mult. Tradusă din engleză de Ciprian Șulea, cartea a apărut în colecția Orange Fantasy a Editurii Arthur în 2021, la doi ani după ediția în original, și păstrează ilustrațiile lui Allen Williams. Este primul roman pe care îndrăgita scriitoare de origine germană, Cornelia Funke, l-a scris direct în limba engleză și reprezintă adaptarea narativă a filmului omonim, realizat de regizorul, producătorul și scriitorul mexican Guillermo del Toro.
Guillermo del Toro este unul dintre cei mai apreciați cineaști contemporani, renumit pentru apetitul său pentru fantastic și pentru imaginația dezlănțuită. Labirintul lui Pan este considerat de mulți capodopera sa. Dar până a ajuns la povestea faunului și a fetiței Ofelia, del Toro a explorat, a studiat și a filmat. Pe la vreo opt ani a făcut primele sale scurtmetraje, folosind camera de luat vederi a tatălui său. Unul dintre acestea îl avea ca protagonist pe cartoful-criminal-în-serie care-a sfârșit sub roțile unei mașini. O soartă binemeritată, de altfel. Pentru că-și lua pasiunea în serios, a studiat la Facultatea de Studii Cinematografice din cadrul Universității din Guadalajara, unde a și publicat prima sa carte, o biografie a lui Alfred Hitchcock. Un regizor-simbol al mitologiei sale personale. După facultate a studiat arta efectelor speciale, a lucrat ca designer de efecte speciale și apoi și-a lansat propria companie de profil. Acum chiar își putea pune în aplicare până și cele mai fantastice idei. Del Toro a făcut primul lungmetraj în 1993, iar de atunci au urmat multe alte producții, printre care adaptări ale unor romane grafice, filme horror, musicaluri (poate ați văzut deja minunatul Pinocchio), seriale (Guillermo del Toro's Cabinet of Curiosities – o minunăție!) și filme fantastice cu picioarele adânc înrădăcinate în istorie. Printre acestea din urmă se numără The Shape of Water, dar și Labirintul lui Pan.
Guillermo del Toro a scris scenariul, a regizat și a co-produs Labirintul lui Pan, un film în limba spaniolă, distribuit de Warner Bros. Pictures, ce a avut premiera în mai 2006 la Festivalul de la Cannes. După lansările din Spania și Mexic, au urmat proiecțiile în numeroase alte țări, ducând la un box office de aproape 84 de milioane de dolari. Cam de patru ori și ceva mai mare decât bugetul de producție. E ceva! Premiile nu au întârziat să apară: Labirintul lui Pan a obținut trei Oscaruri, trei premii BAFTA și Premiul Hugo. Printre altele. Pentru că o poveste atât de frumoasă își merita și locul într-o carte, a intrat în scenă Cornelia Funke.
„Posterul filmului El Laberinto del Fauno (Labirintul Faunului) a atârnat pe un perete din casa unde scriu cu mult înainte să mă roage Guillermo del Toro să transform toate imaginile sale magice în cuvinte. De când am văzut filmul prima dată, l-am considerat cel mai adecvat exemplu despre ce poate face fantezia. Labirintul lui Pan a fost o dovadă puternică pentru faptul că fantezia poate fi poetică și politică deopotrivă, și că e o unealtă perfectă pentru a surprinde realitatea fantastică a existenței noastre.” Așa descrie scriitoarea născută în Dorsten, Germania, contextul în care a acceptat colaborarea cu regizorul mexican. La momentul acela, Funke era deja un superstar. Un superstar al literaturii pentru copii. Cu cărți traduse peste tot în lume și vândute în milioane de exemplare. Plus multe adaptări cinematografice. Așa că propunerea de a realiza drumul invers dintre film și carte i s-a potrivit de minune.
Cornelia Funke a stat mereu în preajma copiilor. Fie că a fost în perioada de după facultate, când a lucrat ca asistent social, fie după aceea, când a devenit ilustratoare de cărți și mai apoi scriitoare de literatură pentru copii. În toate etapele, însă, cum ea însăși mărturisea, și-a păstrat vii curiozitatea și atenția față de lumea din jur. Prin anii ’90 a publicat primele serii de romane, care i-au adus recunoaștere pe piața din Germania. Abia în 2002 cariera sa a luat avânt internațional, când i-a fost tradus în limba engleză volumul Regele hoților. Asta după ce o adolescentă care știa și engleza, și germana i-a scris unui editor (cel care publicase primul volum Harry Potter al lui J.K. Rowling) întrebându-l de ce Regele hoților nu a fost încă tradus. Cum la un asemenea mesaj nu poți rămâne indiferent, romanul a apărut în Marea Britanie și de aici a propulsat-o pe autoare peste tot în lume. Au urmat alte traduceri, alte premii și ecranizări, apogeul portofoliului Funke fiind seria Lumea de cerneală, disponibilă și ea, ca și Regele hoților, la Editura Arthur. Numită „J.K. Rowling de Germania”, în 2005 Cornelia Funke a fost aleasă de revista Time în lista celor mai influenți 100 de oameni din lume. Ingredientul secret? Fantezia pusă la lucru.
Aveam de-a face, așadar, cu un maestru al fanteziei pe micile și marele ecrane și cu o excelentă creatoare de lumi fabuloase. Așa că e lesne de imaginat ce poate ieși când cei doi își pun alături puterile: un roman extraordinar, care, cum am văzut mai sus, „surprinde realitatea fantastică a existenței noastre”. Pentru că Labirintul lui Pan nu este pură fantezie. Este îmbinarea între fabulos și real. O realitate cât se poate de crudă și traumatică. În vara lui 1944, în Spania încă se mai dau lupte între autoritățile subordonate lui Francisco Franco, generalul naționalist care-a transformat țara într-o dictatură, și rebelii republicani. Mai ales în păduri se dădeau acele lupte. Chiar și în pădurea unde Capitán Vidal își formase centrul de comandă, în clădirea unei foste mori. Aici au venit Ofelia, puștoaica de treisprezece ani, și mama ei pentru ca aceasta din urmă să-l nască pe fiul căpitanului. Tatăl Ofeliei murise cu doar un an în urmă, dar Carmen Cardoso, mama ei de doar 32 de ani, știa că „lumea aceasta era condusă de bărbați” și că „doar un bărbat avea să fie în stare să le ofere siguranță”. Așa că se recăsătorise și Lupul, cum îl numea Ofelia pe noul ei tată, voia ca fiul lui (căci trebuia să fie un băiat în pântecele femeii) să se nască alături de el.
Într-un alt timp, fără ceasuri de buzunar care să-l măsoare, într-un ținut subteran, trăia prințesa Moanna. Deși avea tot ce și-ar fi putut dori, ea „visa la un cer perfect albastru și la o mare infinită de nori; visa la soare, iarbă și gustul ploii”. Visa la lumea oamenilor. Ca să-și îndeplinească visul, a părăsit lumea de sub pământ și a ajuns pe tărâmul de sus. Dar nu s-a bucurat de nimic din toate acelea. Căci soarele i-a șters amintirile și a uitat cine era, rătăcind pe pământ până când s-a pierdut de tot. Părinții au fost distruși, dar nu au renunțat niciodată s-o caute. Au construit labirinturi pe întreaga suprafață a lumii de sus, care, ca niște portaluri, s-o poată aduce acasă pe prințesă în caz că se va nimeri în ele. Un astfel de labirint găsește Ofelia în apropiere de moara unde Vidal își avea trupa. Unul care-i va schimba viața.
Spre labirint o conduse o făptură înaripată, dar nu reuși să pătrundă în el în ziua în care ajunse la moară, pentru că Mercedes o opri și o întoarse spre casă. Mercedes era ea însăși într-un labirint: spăla, călca și făcea mâncare pentru cel care îi hăituia fratele prin păduri. Pedro, fratele ei mai mic, era unul dintre rebelii pe care Vidal și-ai lui îi urmăreau ca să-i lichideze. Noroc că nu era singură în toată această luptă a ei. În labirint Ofelia intră abia în noaptea aceea, când zâna insectă o trezi și o conduse spre construcția veche de piatră. Aici îl întâlni pe faunul bătrân cu ochii de un albastru deschis, „ca niște bucăți furate din cer”, care i se adresă cu „Înălțimea Ta”. Cine era de fapt Ofelia? Faunul părea că știe. Dar fata va putea afla doar dacă va trece de cele trei probe. Pasionată de basme, Ofelia nu a dat înapoi, căci cunoștea trucurile prin care eroii ei preferați reușeau să ducă la îndeplinire și cele mai grele sarcini. Așa că a luat cartea dăruită de faun și a așteptat prima misiune.
Viața la moară se degrada tot mai tare: Vidal se hrănea din frica și cruzimea pe care o semăna în jur, iar Carmen se simțea tot mai rău. Medicamentele doctorului Ferreira nu păreau să funcționeze. Dar ordinele erau clare: copilul trebuia salvat. Cu orice preț. Ofelia nu se putea baza decât pe cartea de la faun. Dar era de ajuns, căci „doar cărțile vorbeau despre toate lucrurile despre care adulții nu voiau să le pui întrebări – Viață, Moarte. Bine și Rău. Și tot restul care conta cu adevărat în viață”. Așa că, atunci când pe file au apărut cuvintele primei probe, Ofelia a știut că e singura șansă de a putea face ceva pentru mama ei. Dacă prima misiune nu i-a pus mari probleme, la a doua Ofelia a avut o interdicție clară: să nu atingă nimic din bucatele care acopereau masa îmbelșugată a Omului Palid, mâncător de copii. Nici măcar două boabe de strugure? Nimic măcar. De data aceasta, nesăbuința fetei a fost plătită scump, căci faunul nu glumește cu avertismentele sale. Două boabe de strugure păreau să-i fi tăiat orice șansă de a-și salva mama sau de a afla adevărul despre identitatea sa. Noroc că faunul era convins că o găsise în sfârșit pe pierduta prințesă Moanna. Când cea de-a treia probă i s-a dezvăluit, în lumea Ofeliei părea că Răul câștigase: Vidal descoperise trădătorii și răzbunarea era aproape. Va reuși fetița să ducă la îndeplinire și ultima misiune? Vă las să aflați singuri.
Cât de fidel îi este romanul filmului? Cornelia Funke mărturisește în nota de final: „Nu am scris narațiunea filmului urmărind vreun scenariu. M-am uitat la el, secundă cu secundă, imagine cu imagine. Am aflat din ce material e făcut, i-am admirat și mai mult țesătorul, studiind toate firele pe care le-a folosit. […] De la bun început Guillermo a subliniat că vrea ca eu să nu mă limitez la a urmări îndeaproape narațiunea filmului. Pe de altă parte, eu nu voiam să schimb o iotă din film, întrucât consider că materialul său e țesut cu pricepe strașnică. Am sugerat, ca urmare, să adaug zece povești de fundal despre elemente-cheie din film – interludii, cum le-a numit Guillermo. Restul e magie”. Cu adevărat magie, căci cele zece povești nu doar că dau profunzime firului narativ principal, lămurind conexiuni și trimiteri pe care filmul doar le sugerează, dar sporesc și mai mult natura fabuloasă a întregului. Broasca cea mare în stomacul căreia se ascundea cheia găsită de Ofelia, lacul din spatele morii, ceasul moștenit de căpitanul Vidal și multe altele – toate sunt fapte, oameni și obiecte care alcătuiesc lumile perfect armonizate ale tărâmului de sus și de jos.
Și filmul, și cartea au creat adevărate mitologii, au dat naștere unor imagini și personaje devenite simboluri ale fanteziei. E imposibil ca după vizionare sau după lectură să nu rămâi în minte cu imaginea rădăcinii de mătrăgună sfârâind în foc, a rochiței Ofeliei, verde ca pădurea, sau, poate cea mai reprezentativă, a Omului Palid ducându-și palmele care-i purtau globii oculari în dreptul găvanelor goale. Așa cum e imposibil să nu resimți pentru mult timp că ai înțeles puțin din „tot restul care conta cu adevărat în viață”.
