Dragoste și aventură în „Reckless #1. Carne de Piatră” de Cornelia Funke
Mi-am declarat deja sus și tare crushul pentru reinterpretările moderne ale basmelor clasice. După ce am citit Fiare și frumusețe. 12 povești periculoase de Soman Chainani, tradus de Iulia Arsintescu și publicat la Editura Youngart, nu credeam să mai găsesc un volum care să-mi gâdile așa de tare papilele intertextuale; dar am dat peste Carne de Piatră, primul roman din seria Reckless a Corneliei Funke, scrisă împreună cu Lionel Wigram și cuprinzând desenele autoarei (traducere din germană de Iulian Bocai, volum publicat în colecția Orange Fantasy a Editurii Arthur). Și nu știam la ce să mă minunez mai tare: la trimiterile când mai subtile, când vădite la poveștile Fraților Grimm sau la șerpuirile pe care scriitoarea, cu mâna sigură a unei veterane a literaturii pentru copii și adolescenți, le face între lumea reală și Lumea din Oglindă.
Eram deja obișnuită cu balansul între lumi, devenit marcă înregistrată Funke, din seria Lumea de Cerneală, în care universul personajelor se adâncește în ficțiunea din ficțiune, cuprinsă între copertele unei cărți legate în pânză de in verde deschis. Ca și acolo, trecerea dintr-un strat în altul se realizează printr-un portal cât se poate de comun: carte versus oglindă. Doar că, dacă în Lumea din Cerneală traversarea are la bază o acțiune metatextuală – lectura cu voce tare, în Reckless ea se realizează mai fluid, printr-o privire întoarsă către sine. Tot la capitolul diferențe, în timp ce seria cărții verzi se concentrează mai mult (cel puțin în primele volume) pe relațiile de familie, în Carne de Piatră ceea ce pleacă de la misiunea de salvare a unui frate se transformă într-un romantasy veritabil (foarte bine scris și dozat), iubirea, pasiunea, trădarea și vinovăția materializându-se ele însele parcă în carne, sânge și jad.
„Noaptea respira în locuință ca un animal întunecat. Ticăitul unui ceas. Scârțâitul dușumelei când ieși din cameră – totul se îneca în liniștea de aici.” Așa începe romanul, după ce primul capitolul se intitulează „A fost odată”. Cum să nu intri cu totul în casa familiei Reckless, să nu simți respirația nopții, să nu vezi cu proprii ochi liniștea? De-a lungul întregii povești, Funke are talentul ăsta de a împinge dincolo de paginile cărții senzațiile și emoțiile personajelor sale. O adevărată maestră a trecerilor între lumi, nu? Cu siguranță, contează mult și faptul că volumul este tradus de Iulian Bocai, el însuși un povestitor foarte bun.
Cu noaptea în ochi și scârțâitul în urechi, facem cunoștință cu Jacob Reckless, primul născut. „Avea doisprezece ani și nu mai avea tată”, aflăm, o informație care declanșează întreaga intrigă. John Reckless, tatăl, dispăruse de mai bine de un an, dar biroul lui rămăsese intact. Aici se refugiază Jacob nopțile, după ce mama și fratele lui mai mic, Will, adorm. Știe că, într-un fel sau altul, își va găsi tatăl. Sau măcar va afla cum a dispărut. Deși căutase mereu indicii, doar acum găsește foaia, căzută dintr-o carte despre motoare de avioane, pe care era trecută o singură propoziție, dar pe dos: „OGLINDA NU SE DESCHIDE DECÂT PENTRU CEL CARE NU SE VEDE PE SINE.” Știa oglinda asta: „Atârna între rafturi ca un ochi strălucitor. Un abis de sticlă, în care se reflectau contorsionate toate lucrurile lăsate de John Reckless în urma lui […]. Sticla nu era netedă, abia dacă te puteai recunoaște în ea, și era mai întunecată decât alte oglinzi, dar trandafirii cățărători de pe rama de argint păreau așa de reali, de parcă ar fi putut să se ofilească dintr-o clipă în alta.” Se uita, se tot uita, dar nu-și vedea decât chipul brăzdat de speranță și curiozitate.
„Brusc, spațiul pe care-l vedea în spatele chipului său din oglindă nu mai semăna deloc cu camera tatălui său.” Se întoarse. „Prin două ferestre înguste lumina lunii cădea pe niște ziduri cenușii, iar picioarele sale desculțe stăteau pe o dușumea de scânduri, acoperită cu coji de ghindă și oase de pasăre roase. Încăperea era mai mare decât biroul tatălui său și de grinzile din tavan atârnau pânze de păianjen ca niște perdele.” Jacob părăsise lumea lui reală și intrase în Lumea din Oglindă. La fel de reală, dar, cum avea să afle curând, mult mai periculoasă, cu mult mai multe tentații, iluzii și, mai ales, deziluzii.
Cornelia Funke a publicat târziu prima carte, pe la patruzeci de ani. În tinerețe a lucrat cu copii din medii defavorizate, iar apoi a făcut ilustrații. La un moment dat a vrut să și spună poveștile personajelor pe care le ilustra. Așa că, în 1998 i-a apărut primul volum. S-a bucurat de mult succes în Germania, dar cariera internațională i-a fost deschisă în 2002, când romanul Regele hoților (publicat la Editura Arthur, tot în traducerea lui Iulian Bocai) i-a fost tradus în engleză. Au urmat alte cărți ilustrate, alte volume, alte serii, transformând-o pe Cornelia Funke într-o „J.K. Rowling a Germaniei” și propulsând-o pe lista celor mai influenți 100 de oameni ai anului 2005, conform revistei Time. Lumea de cerneală este printre cele mai apreciate serii ale autoarei, fiind ecranizată cu premiera în 2008. Funke a experimentat și parcursul invers, scriind, alături de regizorul mexican Guillermo del Toro, Labirintul lui Pan: Labirintul faunului, roman după filmul omonim. Cartea a fost tradusă de Ciprian Șulea, publicată la Editura Arthur în colecția Orange Fantasy și puteți citi mai multe despre ea și aventura puștoaicei Ofelia aici.
Întrebată de ce a ales să scrie literatură pentru copii, Cornelia Funke a declarat că în primul rând fiindcă „copiii încă iau foarte în serios lumea și marile întrebările pe care ni le punem cu toții”. Dar a completat rapid: „Scriu pentru copii, într-adevăr, dar și adulții au voie să citească cărțile mele. Nu e nimic mai înfricoșător decât un om mare care a uitat de copilul din el. Toată viața învățăm cum să fim copii. Așa cred.” Și Regele hoților, și Lumea de Cerneală, și Labirintul lui Pan, și Reckless sunt dovezi cât de poate de clare că literatura scriitoarei germane nu are vârstă, putând fi citite cu aceeași plăcere și de cei mai mici, dar și de cititorii trecuți prin viață. Pe cuvânt de millenal.
Dacă tot am ajuns în zona confesiunilor, mi-a plăcut răspunsul pe care Funke l-a oferit pe site-ul său oficial întrebării unui cititor. De unde își găsește inspirația, era curiozitatea. „Ideile îmi vin și din interior, și din exterior. Colecționez idei despre lucrurile care-mi plac mult, pentru personaje despre care vreau să scriu și despre care cititorii vor să citească. Apoi colecționez idei despre locurile care vor apărea într-o carte, mă uit pe poze și pe cărți despre tot felul de locuri. Apoi pun cap la cap mici detalii despre poveste și despre background, până am un cufăr plin de idei. Iar apoi mă apuc de scris pe baza acestor informații.” De mai mulți ani, a decis să-i ajute și pe alții să-și colecționeze ideile. Încă de când stătea în Malibu, Statele Unite, oferea rezidențe tinerilor artiști, care locuiau o săptămână pe proprietatea ei, se inspirau și creau. În 2021 s-a mutat în Toscana, într-o fostă fermă, unde continuă să primească scriitori, ilustratori, muzicieni, aduși împreună de „serendipitate sau de recomandări”, cum notează site-ul ei. Alături de acest proiect, Cornelia Funke se implică prin fundația ei în numeroase cauze de caritate, de conștientizare sau de conservare, făcând în lumea din jurul ei schimbări cu adevărat capabile să inspire.
Sursa foto: Homemcr.org
Dar să ne întoarcem la Jacob, pe care l-am lăsat la intrarea în Lumea din Oglindă. Călătoriile lui au început să fie tot mai dese, în anii care au urmat lipsind tot mai mult de acasă, spre nefericirea mamei și a fratelui. Will era tot ce Jacob nu putea fi: „Will era grijuliu acolo unde fratele său era imprudent, blând unde el era coleric, liniștit când el era agitat.” Dar asta avea să se schimbe, căci, peste doisprezece ani, și Will descoperă oglinda magică. „O greșeală”, își va spune Jacob. Nu trebuia să-l ia și pe el. Dar, după moartea mamei, nu s-a mai îndurat să vadă chipul fratelui mai mic reflectat, de pe partea cealaltă, în oglindă. Iar acum Will fusese rănit. Will fusese blestemat, iar pielea lui se transforma în carne de piatră. Will devenea un goyl. Și începuse să miroasă ca ei.
Lumea din Oglindă li s-a desfășurat celor doi frați sub forma unui loc care îmbină realismul (Austrya, condusă de împărăteasa Tereza – trimiterea la realitatea istorică fiind clară) cu fantasticul universului Fraților Grimm. Alături de goylii cei cu carnea de piatră și zânele autotputernice, se găsesc vrăjitoare, știme, pitici descurcăreți și avizi după bani, dar și obiecte fabuloase, precum pantofiori de sticlă, Pune-te-masă, fire din părul lui Rapunzel, batiste care produc bani, copaci de aur, obiecte pe care Jacob obișnuia să le vâneze în primii săi ani în Lumea din Oglindă. Și care se vor dovedi a fi foarte folositoare pe parcursul călătoriei de salvare a fratelui său.
Jacob nu se poate resemna cu faptul că fratele său se va transforma în goyl, cei mai de temut dușmani ai oamenilor, mai ales acum, când s-au unit sub conducerea regelui Kami’en, care atentează la coroana Terezei. Dar ce Jacob nu știe este că blestemul cărnii de piatră este făcut de nimeni alta decât Zâna Neagră, amanta lui Kami’en, cea dispusă să-i ierte multele căsătorii și să-l facă conducătorul întregului ținut. Iar pentru asta a ticluit magia de a-i transforma în goyl pe toți cei atinși. Will era unul dintre ei, dar nu va deveni orice fel de goyl: Will este Goylul de Jad, cel prorocit să-i aducă gloria eternă regelui. Iar pentru asta el trebuie vânat și adus în armata lui Kami’en.
[spoiler alert]
În cursa lui contra cronometru pentru a-și salva fratele, Jacob le are alături pe Clara, iubita lui Will, care l-a însoțit în Lumea din Oglindă, și pe Vulpe, o femeie-animal care știe că dragostea nu e suficientă. Nu atunci când cel pe care-l iubește este celebrul Jacob Reckless, neînfricatul căutător de comori. De partea cealaltă, o trupă de elită, condusă de goylul Hențau, pleacă pe urmele lui Will pentru a-l aduce în fața regelui. Forța lor este dublată de magia Zânei Negre. O apariție desăvârșită și devastatoare în același timp:
„Iubita lui Kami’en era îmbrăcată ca întotdeauna în verde, straturi de catifea ca smaraldul o înveleau precum niște petale. Și cele mai frumoase soții păleau pe lângă ea, cum pălește cremenea lângă pietrele prețioase; Hențau le interzicea mereu soldaților săi s-o privească. Nu degeaba existau poveștile despre zâne care, doar privindu-i, transformă bărbații în ciulini sau în pești care se zbat pe uscat. Frumusețea ei era otrăvitoare.”
Când bobițele negre din curtea vrăjitoarei care mănâncă copii nu funcționează, Jacob știe că salvarea nu poate veni decât de la sora Zânei Negre, Zâna Roșie, cea la fel de frumoasă, de puternică, dar și la fel de înșelătoare. Cu ani în urmă, Jacob locuise împreună cu ea, iar dragostea lor părea că va dura la nesfârșit. Dar tânărul știa că natura lor diferită nu le va permite acest lucru. Așa că a părăsit-o. Acum putea doar spera că va trece peste resentimente și-l va ajuta să-și recapete fratele. Aventura lui Jacob și a tovarășilor săi de drum îi duce prin locuri care mai de care mai periculoase, ajungând, în final, până la nunta împărătească de la Curtea Venei, capitala Austryei. Tereza are planuri mari, chiar dacă pentru asta își sacrifică propria fiică. Numai că tacticile sale i se întorc împotrivă, iar Jacob este la un pas să-și piardă fratele și viața.
[spoiler alert]
Dacă în basmele clasice personajele principale par să acapareze întreaga atenție a povestitorului, în basmul său, Cornelia Funke se apleacă cu la fel de mult interes și spre personajele din planurile secunde. Așa este, de exemplu, Hențau, mâna dreaptă a lui Kami’en. Deși fidel până la capăt regelui, Hențau nu se poate împăca cu ideea că a intrat atât de adânc sub influența Zânei lui Negre. Căci acum totul se schimbase:
„Pe vremuri, Hențau își folosea ghearele ca să ucidă, dar acum vraja zânei semăna carne de piatră printre oameni. Ca toate zânele, ea nu putea face copii, așa că-i oferea lui Kami’en fii prin faptul că orice om zgâriat de unul din soldații lui era transformat în goyl. Nimeni nu lupta mai înverșunat decât un om-goyl împotriva vechilor sale rude, dar Hențau îi ura la fel de mult ca pe zâna care-i crease cu magia ei.”
Un alt personaj la fel de interesant este Vulpe. După ce Jacob o salvase din capcana în care fusese prinsă, îl însoțea peste tot. Și-l iubea cu devotament și, uneori, fără speranță. Știa că este din altă lume, înțelegea fascinația lui pentru Zâna Roșie, însă a mâhnit-o peste măsură atunci când, bând din apa magică a ciocârliilor, Jacob și Clara au uitat cine sunt de fapt și s-au lăsat purtați de pasiunea ce-i cuprinsese. Dar, chiar și atunci, Vulpe i-a rămas alături.
Întrebată ce personaj din cărțile sale ar vrea să fie, Cornelia Funke a răspuns rapid: „Eu sunt VULPE”. E atât de fain personajul ăsta, că sunt sigură că mulți cititori o vor pune pe lista de preferate.
Dacă însă ar fi să aleg un episod preferat din Carne de Piatră, primul volum din seria Reckless, mi-ar fi foarte greu. Poate adormirea lui Will? Poate atunci când Jacob s-a furișat în camera Zânei Negre? Sau nunta prințesei Austryei? Greu de spus. Cornelia Funke construiește așa bine povestea, că toate scenele sunt dependente una de alta, fiecare aventură te surprinde și fiecare emoție și senzație, așa cum spuneam, iese parcă din pagină și te duce în Lumea din Oglindă.
