Un uriaș la școală

Ana Rotea

Mihnea, ca orice copil de 11 ani, are un prieten de vârsta lui, pe Micuțul, însă acesta din urmă diferă mult de copiii de 11 ani pe care-i cunoașteți, ceea ce-i maaare lucru. Nu, serios, Micuțul chiar e mare! L-au cântărit ultima oară cu câte un picior pe câte un cântar de mărfuri grele și le-a stricat pe amândouă.

Micuțul este un copil de uriaș și, de parcă asta n-ar fi de ajuns ca să-l evidențieze, mai are ceva ieșit din comun: iubește să citească. Iată de ce Mihnea apelează mereu la prietenul lui Micuțul pentru a afla despre steaua pitică galbenă, despre cine a fost Socrate, despre Mona Lisa, despre milimetricul urs de mare și despre toate câte-n lună și în stele.

Uriașul o fi el mare și deștept, dar de școală tot nu scapă, căci există și școlile pentru copiii de mari dimensiuni ai uriașilor, pe care desigur că nu le-ați observat până acum, atenți fiind doar la unica și, să zicem, iubita voastră școală.

Așa se face că Mihnea și Micuțul – cam nepotrivit nume urieșesc, nu credeți? – sunt înscriși anul acesta, vor nu vor, în clasa a șasea. Mihnea se descurcă de minune la școală și chiar azi a luat un 10 la matematică și un altul la biologie. Are mereu note mari și este de departe cel mai cuminte copil din clasa lui. Mă rog, și de aproape tot el este cel mai cuminte. Micuțul, în schimb, are mari dificultăți școlare, cam cât el de mari!

Chiar acum se află amândoi în curtea casei lui Mihnea, unde Micuțul stă cu genunchii strânși la gură, ca să ocupe cât mai puțin loc, și discută despre aceste probleme grave legate de școală. Ochii uriașului înoată în lacrimi, iar Mihnea se vede nevoit s-o smucească fără de veste pe pisicuța Mița de sub o primă lacrimă de circa cinci litri care i-ar fi picat miorlăitei direct în cap, stricându-i ziua și coafura.

— Ce te-a apucat să tragi de mine așa? se zbârlește Mița la Mihnea, nerecunoscătoare.

— Micuțule, ce s-a întâmplat azi la școală la tine? întreabă Mihnea cu blândețe și imediat lacrimi mari, a câte cinci litri bucata, se prăvălesc formând o baltă între cei doi prieteni.

— Ura! Iar plânge uriașul! se bucură rățuștele din curte și plonjează toate în balta sărată și bine-venită.

Mihnea trage cu forță de coperta carnetului de note pe care Micuțul l-a pus pe jos. Coperta e cam cât o poartă mai mică, așa că Mihnea muncește ceva până să descopere: nota 4 la limba urieșească, 3 la educație agresivă și chiar 2 la urâțire voluntară. Doar la creștere exagerată stătea bine, avea un 9.

— Nu înțeleg, se miră Mihnea cocoțat între notele de pe carnet. Doar tu mereu studiezi! Am să vin cu tine la școală mâine, să văd care e treaba. Micuțul își șterge ochii și-i zâmbește plin de speranță prietenului său.

— Alo, ni se usucă balta! se bagă în seamă rățuștele. Uriașule, mai vrem lacrimi! Plângi odată!

— Ah, voi! se revoltă Mihnea. Ia valea de-aici! Sunteți niște... niște gâște proaste!

— Hm, de fapt suntem rațe! pufnesc rățuștele și se îndepărtează legănându-se iritate.

Derulăm timpul rapid și ajungem a doua zi la momentul care ne interesează, dar care pe eroii noștri îi cam jenează, deoarece Micuțul îl ține pe umăr pe Mihnea pentru ca prietenul lui de dimensiuni mai  modeste să nu sfârșească strivit prin școala urieșească. E frumos și prudent ceea ce face Micuțul pentru Mihnea, dar jenante sunt observațiile pe care cei doi le tot îndură de la colegii uriași:

— Micuțul are oameni, câh! Să nu stați cu el în bancă, altfel o să luați și voi!

— Micuțule, îți dau un sfat de doi bani! urlă profesorul de limba urieșească de la catedră. Nu te spăla următorul deceniu și oamenii vor dispărea! Am avut și eu, în tinerețe, chiar două fetițe agățate în păr – deși respectam toate ritualurile de împuțire personală cu pește, ceapă și usturoi! Au picat ca muștele în al doilea an în care nu m-am mai spălat. Hă, hă!

 

Ilustrație de Mircea Pop

 

Mihnea și Micuțul îndură glumele și așteaptă începerea orei. Profesorul de limba urieșească este responsabil cu predarea tuturor limbilor de pe pământ, în stil urieșesc, desigur, pentru ca elevii lui să se poată descurca oriunde îi vor purta picioroangele în viitor. Este foarte mândru de învățătura predată micilor uriași – hm, nu-s tocmai mici, căci sunt uriași, dar sunt mici în sensul că nu sunt adulți, OK, ce aiureală! Numai de Micuțul nu e mulțumit și îl tot ceartă și-l ascultă mereu, doar-doar o ieși ceva și din el.

— Marceloi, arată-i tu Micuțului cum se vorbește în Franța! se adresează profesorul, exasperat, premiantului clasei.

— Leo bla bla teribâl, bla bla, leo bla! declamă Marceloi strângându-se bine de nas pentru a vorbi cât mai „franțuzește“.

— O la la și tra la la! e extaziat profesorul. Tre bla bla, mersi bla bla! Acum tu, Micuțule, repetă ce ai ascultat.

Nous avons des opinions différentes au sujet de la langue française...

— Oprește-toa! răcnește profesorul nemulțumit. Teribâl! Să te ascult la engleză oare?

— Ză uan ciu fri! tună vocea lui Marceloi cel plin de el, în timp ce Micuțul răspunde în șoaptă profesorului:

— I am afraid my English will also disappoint you...

— Șuș, Micuțule! Șuș! Nimic nu știi! Îți dau nota 5 de milă, de silă! Dă-mi carnetul! De fapt, doi de 5, unul pentru franceză, altul pentru engleză!

— Mai bine i-ați da 2 ori 5, adică 10! strigă Mihnea de pe umărul Micuțului, care-și duce, trist, carnetul la catedră. Micuțul vorbește impecabil limbi străine!

— Ciudat! se miră profesorul. Oamenii pe care i-am avut eu când eram mic nu vorbeau! Îți mai dau un sfat de doi bani, Micuțule! Dacă mai vorbește parazitul tău de pe umăr, fă-i rost de propriii paraziți. Păduchi sau pureci, ceva mic oricum, care să-l țină ocupat. În ceea ce privește maniera ta de a aduce carnetul la catedră, înțeleg acum de ce profesorul de educație vrea să te lase corigent! Ia arată tu, Marceloi, cum se aduce carnetul profesorului!

Imediat, din banca lui Marceloi este lansat un carnet uriaș și plin de note de 10, care vâjâie amenințător spre catedră și se înfige adânc în tabla crăpată deja din spatele profesorului, care scapă nedecapitat, pentru că fandase precaut în ultima clipă.

Derulăm din nou rapid restul zilei îngrozitoare petrecute de cei doi prieteni la școala urieșească. Au strâns într-un camion gunoaiele rămase în clasă după devorarea pachetelor de către elevii uriași și au salvat câțiva uriași mai mici care fuseseră agățați de uniforme în copacul sequoia din curtea școlii. Au supraviețuit jocurilor de canibalism din recreații, precum și orelor practice de educație agresivă, iar doctorul care i-a consultat după școală i-a asigurat că nu le vor rămâne cicatrice.

Acum Micuțul se află iar în vizită la Mihnea, unde stă cuminte în curtea casei și așteaptă ca micul lui prieten să ajungă la o concluzie. Mihnea măsoară cu pași apăsați restul de curte pe care nu-l ocupă uriașul.

— Trebuie, dragul meu, să încep prin a-ți spune un adevăr dur, începe Mihnea mângâindu-și o înțeleaptă și inexistentă bărbuță. Ești un uriaș rău!

— Ura, fetelor! a strigat entuziasmată o rățușcă ce se tot prefăcea că are drum pe lângă ei (de vreo patru ori!), dar care, de fapt, venise să tragă cu urechea. Ne vom bălăci azi!

Repejor, suratele rățuștei apărură în costume de baie și cu căști colorate de înot, privind toate pline de speranță în sus, la uriașul cu ochii deja inundați de lacrimi.

— Dar ești cel mai deștept și mai omenos uriaș din lume, continuă Mihnea, așa că mâine te vom înscrie la mine la școală, unde te vei integra mult mai bine. Iar acum nu mai derulăm timpul nicicând, ci îl lăsăm să curgă firesc și plăcut pentru cei doi prieteni deveniți colegi de școală. E drept că va trebui improvizată o clasă specială pentru Micuțul în sala de sport, dar cine va lua de acum încolo toate olimpiadele la limba franceză, spre mândria întregii școli? Ideea lui Mihnea fiind atât de grozavă, povestea noastră nu poate avea așadar decât un final fericit, fără probleme uriașe de integrare și fără bălți spontane de lacrimi!

— Hm! Așa zici tu! pufnesc rățuștele egoiste aruncându-și cât colo căștile de înot.

 

Textul a fost publicat în revista Ordinul Povestitorilor #4 (noiembrie 2016).