Aşa şi nu altfel. Un interviu cu scriitorul Florin Bican

Florin Bican

A consemnat Adina Popescu

 

De când vorbesc caii năzdrăvani? Dintotdeauna? Și cine are răbdare să-i asculte?
Caii năzdrăvani vorbesc din ziua în care a făcut Dumnezeu fi arele sălbatice după felul lor, și animalele domestice după felul lor, și toate târâtoarele pământului după felul lor. Și a întrebat calul: „Calule, mănânci ovăz?“ Și calul a răspuns: „Da!“ Și a văzut Dumnezeu că este bine. Putem, așadar, spune că, cel puţin în ceea ce ne privește, caii vorbesc dintotdeauna – ei au fost creaţi înaintea noastră. Noi am fost creaţi cu răbdarea de a-i asculta și cu capacitatea de a-i înţelege. Cu timpul, ne-am pierdut însă această răbdare și, odată cu ea, și capacitatea de a comunica verbal cu caii (și nu numai cu ei). Ceea ce a atras după sine și pierderea capacităţii cailor de a comunica prin grai omenesc.

 

De ce ați scris o carte în care caii din povești, de regulă apariţii de plan secund, au devenit personaje principale?
Dintr-o pornire justiţiară. Caii din poveștile citite în copilărie mi se păreau eroii de drept ai acelor naraţiuni. Bipedul care-i călărea nu făcea decât să profi te de înzestrările lor. Prin forţe proprii, respectivul biped nu numai că nu ar fi ajuns la destinaţie – necum să se mai și întoarcă teafăr de acolo – dar nici nu ar fi făcut faţă probelor de pe traseu. Înainte chiar de plecarea de acasă, care generează aventura, calul este cel care-l consiliază pe „erou“ cu privire la garderoba de călătorie și la armamentul din dotare. Unde mai pui că eroul face iniţial fiţe, strâmbând din nas la camufl ajul de mârţoagă al calului ce i se oferă, ba-l mai și pocnește cu frâul peste ochi. Iar calul nu se supără – după ce-i face pedantului erou un tur de univers, cât să-i arate de ce-i în stare el, calul, și de ce nu-i în stare el, eroul, își oferă necondiţionat serviciile. Eroul nu știe încotro și pe unde s-o ia, calul se face GPS pentru el. Eroului nu i-ar ajunge o viaţă de om să parcurgă spaţiile neeuclidiene ale poveștii, calul se teleportează prin ele – cu eroul în spinare – în câteva clipe. Eroul e pe cale să fie anihilat de oponent, calul îl salvează. Iar când eroul triumfă în sfârșit, nu-i zice calului nici mersi, nici... paște, murgule, iarbă verde. Îl abandonează pur și simplu și primește singur felicitările. Să ne gândim puţin la Harap Alb... Discursul lui este eminamente defetist. De câte ori îl trimite Spânul într-o misiune, o dă pe emo: prima lui reacţie e să se sinucidă. Trebuie să intervină calul să facă psihoterapie. Și după
ce că-l scoate tot timpul din belea, bietul cal i se mai și adresează reverenţios, cu „Stăpâne“. Păi să fi avut eu un cal de-ăsta, mă gândeam în copilărie, i-aș fi zis eu lui cel puţin „nene“ și m-aș fi afi șat cu el peste tot. Asta am încercat să fac în Și v-am spus povestea așa – să repar nedreptatea rolului secundar atribuit cailor, aducându-i în prim-plan, punând pe ei lumina reflectoarelor, dându-le microfonul și lăsându-i să spună povestea din perspectiva lor, făcând astfel dezvăluiri asupra episoadelor pe care naraţiunea fixată pe erou tinde să le treacă cu vederea. Alături de cai, am încercat în această carte să aduc în prim-plan și personajul feminin, la rândul său condamnat să fi gureze în planul secund al basmelor. Am încercat, deci, să fiu un justiţiar până la capăt.

 

Ilustrații de Mircea Pop din volumul Și v-am spus povestea așa de Florin Bican


Câți cai fermecaţi ați întâlnit până acum și care v-a plăcut cel mai mult?
Întâlnirile mele cu cai fermecaţi s-au petrecut exclusiv pe câmpii literaturii, pe care-mi place să-i bat într-un abandon total. Mă tem că dacă încerc să fac o listă cu ei, o să-l uit pe vreunul. Dar caii fermecaţi sunt înţelegători și mă vor ierta. Aș începe cu Pegas, pentru că, deh, se află, vrem nu vrem, la originea cailor fermecaţi din literatură. Aș continua cu caii vorbitori din basmele noastre, unde, indiscutabil, favoritul meu este calu’ lu’ Harap Alb. Urmează, menţionaţi absolut la întâmplare, calul Suru din abecedarul meu, calul Fury, din serialul cu același nume, pe care-l vedeam cam tot în perioada abecedarului, Mister Ed, calul vorbitor dintr-un alt serial văzut tot pe-atunci, calul lui Pippi Șosețica, calul lui Atreyu, Artax, din cartea lui Michael Ende Povestea fără sfârșit, Binky, pe care călărește Moartea în romanele lui Terry Pratchett din seria Discworld, Boxer, Mollie, și Clover, din Ferma animalelor a lui George Orwell, Bree Hee Hinny Brinny Hoohy Hah din The Horse and His Boy de C.S. Lewis, Traveller, calul favorit al generalului Robert E. Lee, care ne relatează din perspectiva lui Războiul Civil din America în romanul istoric Traveller de Richard Adams, Iltschi, calul lui Winnetou și Hatatitla, calul lui Old Shatterhand din seria lui Karl May Winnetou, calul Bator din Fefeleaga lui Agârbiceanu, Houyhnhnmii, caii sapienţi și cultivaţi pe care Gulliver îi întâlnește în călătoriile sale din romanul lui Jonathan Swift, Jolly Jumper, calul și prietenul lui Lucky Luke, Peachblossom, calul lui Keladry din seria Protector of the Small, de Tamora Pierce, Rocinanta lui Don Quijote, Shadowfax, regele cailor din Stăpânul inelelor al lui J.R.R. Tolkien, Silver, calul din The Lone Ranger, Trotsky, calul lui Mrs. Piggle-Wiggle din cărţile lui Betty MacDonald și, în sfârșit, calul înhămat la caravana lui Mr. Toad din The Wind in the Willows, de Kenneth Grahame, care insista ca celelalte personaje să stea de vorbă cu el... Simt că lista este departe de a fi completă, dar nici nu mă mai simt în stare s-o mai lungesc mult. Nu mă pot însă opri înainte de a menţiona un superb studiu al lui Ion Mușlea, Le cheval merveilleux dans l’épopée populaire (1924), care inventariază captivant caii fermecaţi din epopeile indo-europene.

 

De obicei, caii năzdrăvani sunt niște personaje amuzante. De unde credeți că au căpătat simţul umorului?
Nu știu dacă l-au căpătat sau îl au din naștere. Dar de avut îl au, fără doar și poate. Bănuiesc că, dacă n-or fi fost dotaţi cu simţul umorului din fabricaţie, l-au dobândit prin contemplarea omului și a strădaniilor lui. Gândiţi-vă ce comic trebuie să i se pară unui cal – care percepe instinctiv și gândurile oamenilor și realitatea nedistorsionată de aceste gânduri – când vede discrepanţa dintre cele două și efectele ei asupra bietului om. Spectacolul unui om care pare să nici nu bănuiască faptul că realitatea nu se conformează gândurilor sale este extraordinar de amuzant, atunci când este perceput ca atare. Este și foarte educativ, totodată. Asistând necontenit la acest spectacol, caii au ajuns să-și educe simţul umorului, pe care și-l exercită

Cum poţi deosebi un cal fermecat de unul obișnuit? Vi s-a întâmplat vreodată să-i încurcați între ei?
Riscul de a încurca un cal fermecat cu unul obișnuit apare când caii fermecaţi se ambiţionează să tacă. Atunci nu-i poţi deosebi de cei obișnuiţi, dacă nu-ţi dau ei un semn. Dar semnul este uneori ambiguu. Mi s-a întâmplat, demult, în armată, să găsesc un cal staţionând senin în vârful unui deal. Nu era priponit, nu nimic – stătea pur și simplu și contempla peisajul. Și din când în când privea spre mine, credeam eu, cu subînţeles. Gata, mi-am zis, ăsta-i cal fermecat. Și hop, pe el! De îndată ce m-a simţit în spinare, a pornit în pas domol – ce spun eu domol, era de-a dreptul solemn – întărindu-mi convingerea că-i fermecat. M-așteptam ca din clipă-n clipă să-i crească și aripi. După câteva luni de armată, în care văzusem multe, eram convins că orice e cu putinţă. Ei, calului meu nu i-au crescut aripi. A luat-o, în schimb, la vale, din ce în ce mai repede și, să vezi miracol, nu am căzut. Zic miracol, pentru că, până atunci, nu mă mai urcasem în viaţa mea pe cal. Îmi savuram nou-descoperitul talent ecvestru și mă lăsam îmbătat de șuierul vântului pe la urechi când, ca prin farmec, am ajuns la poalele dealului. Acolo, fără veste, calul s-a oprit. Eu nu. Luat în primire de magia inerţiei, am glisat graţios peste greabănul purtătorului meu, care și-a escamotat complice gâtul și capul pentru a-mi face loc, și am continuat să plutesc o vreme înainte, până când gravitaţia și-a spus cuvântul și am căzut – da’ nu rău. M-am ridicat imediat, constatând că sunt la câţiva metri în faţa calului, care mă privea senin. Dar de vorbit, tot nu mi-a vorbit. Așa că nici până-n ziua de azi nu știu dacă am avut de-a face cu un cal fermecat sau nu.


De ce „Și am spus povestea așa“? Se poate spune și altfel?
Da, de fiecare dată povestea se poate spune altfel. Chiar de către același povestitor. În titlul meu, accentul cade, într-adevăr, pe așa. Adică așa și nu altfel – v-am spus povestea din perspectiva mea, filtrată fictiv prin perspectiva cailor, dar, inevitabil, și prin prisma experienţelor mele. Acel așa este irepetabil, cum și fiecare poveste este irepetabilă – ca râul în care nu te poţi scălda de două ori.

 

Dacă ați fi un personaj de poveste, v-ar plăcea să fiți…?
Omul-de-flori-cu-barba-de-mătase. Pentru că mă cheamă Florin și port barbă. Glumesc... Pentru că mă fascinează numele. În plus, are un rol frumos într-o poveste frumoasă și nici nu trebuie să facă prea mare efort să-l joace. E un rol confortabil, potrivit, simt eu, pentru vârsta mea. Cred că obligaţiile pe care le are i-ar lăsa foarte mult timp să scrie și că ar avea și ce scrie. Îmi închipui, de asemenea, că are o bibliotecă uriașă și foarte bine asortată, deși povestea nu suflă un cuvânt despre ea. Mă rog, așa îmi vine să răspund acum. Dacă m-ai fi întrebat cu câţiva ani în urmă, sau dacă mă vei întreba peste câţiva ani, răspunsul meu ar suna altfel.


Ce sfaturi le dați ucenicilor povestitori, copiilor care își doresc să scrie literatură?
Să citească! Restul, dacă e să vină, vine de la sine. Dar deocamdată să citească până când simt că lectura nu le dă pace și poveștile adunate în ei încep să fermenteze și să dea pe dinafară. Apoi să mai citească o vreme, cu propriile lor povești în minte, și de-abia după aia să scrie, recitind permanent ce-au scris. Și să continue toată viaţa să citească cu un ochi și cu celălalt să scrie. Și să fie smeriţi, să înveţe bine la școală, să facă multe plimbări în aer liber, să nu se-apuce de fumat și să nu uite să se joace (dar nu cu focul!).

 

Interviul a fost publicat în revista Ordinul Povestitorilor #1  (mai 2015).