Tâlharul Hotzenplotz. Doi prieteni, o râșniță de cafea și multă plăcintă

Nu știu cum e prin alte părți, dar în satul lui Kasperl poliția nu prea e de încredere, așa că nu e de mirare că puștiul Kasperl și prietenul lui cel mai bun, Seppel, trebuie să rezolve singuri cazul a cărui victimă este nici mai mult nici mai puțin decât drăguța de bunică. Chiar în ziua în care urma să facă plăcinta cu prune și frișcă. Iar cu asta chiar nu e de glumă. Băieții sunt înnebuniți după plăcinta asta. Dacă ar fi împărații Constantinopolului, ei ar face un singur lucru: ar mânca în fiecare zi plăcintă cu prune și frișcă. Da, da, știu și ei că nu poate fi decât un sigur împărat al Constantinopolului. Dar nu contează. Adoră plăcinta și cu asta basta!

Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Cine sunt Kasperl și Seppel? Care-i faza cu bunica și de ce trebuie să facă pe justițiarii? Păi, s-o luăm cu începutul. Kasperl este băiatul cu tichie roșie cu moț și pantaloni verzi. Seppel este cel cu pălărie verde și șosete roșii. E simplu. Ambii sunt protagoniștii imaginați de scriitorul german Otfried Preußler în volumul Tâlharul Hotzenplotz, tradus de Octavian Nicolae și publicat la Editura Arthur în colecția Cărțile lui Radu. De unde știu că unul are căciulă roșie și altul verde? M-am uitat cu maaare atenție la ilustrațiile foarte faine, realizate de Franz Josef Tripp, artist (și jurnalist, și scriitor) german, prieten bun cu Michael Ende (despre cărțile căruia puteți citi aici). Bine, știu care-i care și pentru că scrie în carte. Dar asta ar fi fost prea ușor, nu?

Până să vedem ce i s-a întâmplat bunicii cât puștii au fost la brutărie după făină (pentru plăcinta aia, știți deja), să aruncăm un ochi peste ce a mai scris Otfried Preußler. La fel de celebru precum Tâlharul Hotzenplotz este Krabat sau ucenicul vrăjitorului (traducere de Gertrud Nicolae, colecția Classic Yellow, Editura Arthur), un „bildungsroman cu tente gotice, o poveste deopotrivă atemporală şi grozav, straniu de originală”, cum scrie în revista Words Without Borders. Ambele au fost ecranizate în mai multe rânduri. Tot în colecția Classic Yellow au apărut și cărțile Mica Vrăjitoare, tradusă de Christa Richter și Cristian Sencovici, și Aventurile lui Vania cel voinic, tradusă de Alexandru Al. Șahighian. În colecția Arthur Retro, puteți găsi Hörbe cu Pălăria cea Mare, tot în traducerea Christei Richter. Cărțile lui Preußler au fost publicate în cincizeci și cinci de limbi și s-au vândut în peste cincizeci de milioane de exemplare. Ce să mai! Este un adevărat clasic al literaturii pentru copii. 

Probabil că experiența lui de viață l-a ajutat mult în imaginarea acestor personaje memorabile. S-a născut pe teritoriul fostei Cehoslovacii, într-o familie de profesori. După ce nemții au ocupat țara, părinții au schimbat numele de familie din Syrowatka în Preußler. Pentru că era de origine germană și le-ar fi putut asigura o oarecare siguranță în fața avalanșei naziste. S-a dovedit a fi o intuiție bună, dar asta nu l-a salvat pe Otfried de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1942, la doar nouăsprezece ani, a fost înrolat în Armata Germană și a luptat pe frontul de Est. La douăzeci și unu de ani avea rangul de locotenent când a fost capturat. A trăit următorii cinci ani ca prizonier de război în Republica Tătară. A fost eliberat în 1949 și a plecat imediat în căutarea familiei și a logodnicei sale. Care l-a așteptat în tot acest timp: „șapte ani, exact ca în basme”, cum mărturisește el. I-a găsit în orașul bavarez Rosenheim și s-a căsătorit în același an. A avut trei fete, Renate, Regine și Susanne, cărora le dedică povestea tâlharului Hotzenplotz. A lucrat ca învățător mulți ani, apoi a fost directorul unei școli. Și fetițele lui, și elevii îi cereau mereu să le spună povești. „Povești care le făceau plăcere nu numai lor, dar și mie, povestitorului.” Așa că, într-o zi, le-a și pus pe hârtie, devenind unul dintre cei mai apreciați scriitori de limbă germană. Și-a păstrat entuziasmul de-a lungul întregii vieți. De ce? Explică simplu: „Fiindcă îmi plac copiii, fiindcă îmi place să povestesc și fiindcă sunt convins că fără povești – ca și fără pâine – copiii nu pot trăi și deveni oameni mari.”

Otfried Preußler împreună cu soția sa (Copyright: freeamzov.shop)

Toate cărțile sale dovedesc această pasiune. Tâlharul Hotzenplotz nu face excepție. Dar să ne întoarcem la bunica și necazul ei. Într-o zi, pe când stătea la soare în fața casei și râșnea cafea la râșnița ei minunată, s-a pomenit față în față cu Hotzenplotz. Temutul tâlhar pusese ochii pe râșniță – care nu era câtuși de puțin obișnuită. Îi fusese dăruită bunicii de Kasperl și Seppel, cei care o și inventaseră: „Când învârteai de manivelă, râșnița cânta De-ar veni și luna mai, cântecul preferat al bunicii.” Nu e de mirare că și Hotzenplotz o voia. Așa că a acționat în consecință: „Dă-o imediat încoace!” Bătrâna nu s-a speriat de apariția lui: „cu o barbă neagră, stufoasă și cu un fioros nas coroiat. Pe cap avea o pălărie cu borurile întoarse cu o pană încovoiată, iar în mâna dreaptă avea un pistol.” Ba chiar l-a luat la întrebări, indignată că își permisese să intre în curtea ei. Numai că evidențele de tipul „Dar nu e a dumitale!” nu au avut prea mare efect, căci Hotzenplotz și-a întărit argumentele îndreptând pistolul spre ea. Așa că nu a avut încotro și i-a dat frumusețe de râșniță; până la urmă toată lumea se temea de el, până și „șeful de post Dimpfelmoser, și acesta oricum era polițist”. Să nu vă imaginați că femeia s-a apucat să țipe după ajutor imediat cum tâlharul a înhățat râșnița. Nuuu! Mai întâi a început să tremure, apoi s-a făcut albă ca varul, s-a așezat pe bancă, a respirat adânc și apoi a numărat până la nouă sute nouăzeci și nouă. De ce? Pentru că așa-i spusese tâlharul. Și înțelesese că nu e bine să-i iasă din vorbă. Abia după aceea (și i-a luat ceva, că s-a și încurcat de câteva ori de la atâta spaimă) a strigat după ajutor și a leșinat. 

E clar! E un caz cât se poate de complicat. Noroc că șeful de post Dimpfelmoser fusese pe fază, auzise țipătul și venise cât ai bate din palme să rezolve problema. Din păcate, când a aflat cine era făptașul (și după ce a terminat de scris procesul-verbal), avântul i-a mai scăzut: „De doi ani și jumătate duce poliția de nas”. Noroc că nu și-a pierdut încrederea: „Dar într-o zi o să-i dăm și lui de cap! Sperăm, nu în ultimul rând, că ne putem baza pe colaborarea activă a populației.” După ce au înțeles ce înseamnă această „colaborare activă”, Kasperl și Seppel nu au mai stat pe gânduri: „noi o să-l prindem pe tâlharul Hotzenplotz”. Bunica a fost cam sceptică, dar șeful de post nu putea decât să fie mulțumit că cineva îi face treaba. Dacă vă întrebați „o fi cumva aici vreun strop de ironie?”, nu vă mai întrebați! Nu un strop. Un vagon întreg de ironie. Plus sarcasm bine dozat și muuuult umor. Căci așa scrie Preußler. Deștept, pe placul copiilor.
 

Să vă spun ce-a urmat după această decizie luată pe loc ar fi o grosolănie din partea mea. Povestea e mult prea faină ca să n-o descoperiți pe cont propriu. Dar probabil că v-ați prins că cele două pălării, cea roșie, cu moț, și cea verde, au de jucat un rol important. Așa că nu pot decât să confirm: după ce ajung la ascunzătoarea lui Hotzenplotz (în urma unui plan extraordinar, dacă mă întrebați pe mine; păcat că tâlharul e lup bătrân și a mai văzut tehnici din astea la viața lui), Kasperl și Seppel își schimbă pălăriile între ei. Și asta îi va ajuta mult de tot în ceea ce va urma. Mai ales când unul trebuie să robotească pentru hoțul de râșnițe de cafea și altul e prizonier în castelul lui Petrosilius Zwackelmann, „marele și fiorosul vrăjitor”, înnebunit după cartofi. Piure, cartofi prăjiți, găluște de cartofi (cu ceapă prăjită) – ar fi mâncat cartofi dimineață, la prânz și seara. Doar că detesta să-i curețe. Și nu găsise încă un leac pentru asta: „Era un mare vrăjitor, care putea să prefacă cu ușurință un om în orice animal, putea să facă aur din gunoi – dar, cu toată osteneala, nu reușise să decojească cartofii prin mijloacele artei sale.” Of, cât îl înțeleg. Și la pasiunea pentru cartofi (fan piure for ever!), și la neplăcerea de a-i curăța. Poate că am ceva stofă de vrăjitor. Hm! Cert este că Hotzenplotz i-a adus soluția perfectă. Și, din păcate, pentru protagoniștii noștri, soluția avea pantaloni verzi.

Comic de situație, comic de caracter, comic de moravuri, comic de nume – toate tipurile de comic studiate vreodată la școală sunt de găsit aici. Mie cel mai mult mi-a plăcut stilul mucalit în care povestitorul ne relatează cele întâmplate; stil pe care-l împrumută și unele personaje și le iese de minune. Unul dintre preferatele mele este episodul cu boul-de-baltă închis în pivnița înfricoșătorului vrăjitor Petrosilius Zwackelmann. După ce aduce iarba miraculoasă, Kasperl trece la acțiune: 

— Iată-mă, am adus-o. Spune-mi ce să fac!
— Dă-mi mâna și ajută-mă să ies.
Kasperl se culcă pe burtă și întinse mâna dreaptă, în care ținea iarba zânelor.
— Nu, cealaltă mână, orăcăi boul-de-baltă. Ajută-mă mai întâi să ies din apă.
Din gang răsuna glasul înfuriat al vrăjitorului Zwackelmann, care văzuse că ușa pivniței era deschisă. Îl cuprinsese o bănuială îngrozitoare. Coborî tropotind scările. În câteva clipe urma să fie aici.
— Grăbește-te, strigă boul-de-baltă.
Kasperl îl apucă cu mâna stângă și îl puse pe podea, lângă el. Între timp, Zwackelmann se tot apropia. Urla de răsunau bolțile.

Cu toții ne-am fi așteptat ca mâna dreaptă, cea cu iarba zânelor, să fie cea bună. Dar nuuuu, broasca răspunde scurt și... cât se poate de logic, nu? Doar nu era să rateze frumusețe de transformare doar pentru că nu știe să înoate! De-li-cios!

Dar trebuie să vă zic și de scena superamuzantă în care Kasperl încearcă să-l convingă pe Petrosilius că istețimea nu e chiar punctul lui forte:

Bagă la cap ce ai de făcut: Mai întâi să cureți șase găleți de cartofi și să-i tai frumos pentru cină. În al doilea rând să spargi trei steri de lemne și să le stivuiești. În al treilea să speli dușumeaua în bucătărie și, în al patrulea, să sapi răzoarele goale din grădina de legume. Ia repetă ce am zis.
— Cum poruncești, Mare Vrăjitor Sepktrofilius Zaschelschwan! spuse Kasperl.
[…]
Kasperl își dădu pălăria mai pe spate.
— Trebuie mai întâi să tai șase găleți de cartofi cu fierăstrăul, să îi stivuiesc, în al doilea rând să spăl trei steri de lemne, în al treilea să curăț dușumeaua din bucătărie de coajă și să o tai în bucățele pentru cină, în al patrulea…
— Stai, oprește-te, strigă marele vrăjitor Zwackelmann. Termină cu prostiile imediat!

Nu ai cum să nu-ți imaginezi disperarea la care îl aduce pe sărmanul vrăjitor. La fel cum nu poți ignora hohotele de râs ale copilului când aude ditamai încurcătura. Distracție garantată!

Tâlharul Hotzenplotz este un basm modern în care ironia și umorul fac casă bună cu aventura și răsturnările de situație. Kasperl și Seppel pornesc în misiunea de a-l prinde pe hoțul care-a terorizat o comunitate întreagă și nu se dau în lături de la a pune în aplicare idei nebunești și de a-și risca pielea pentru a-i ajuta pe cei în nevoie. La fel cum nu ratează nicio ocazie ca să le facă zile fripte nesuferiților Hotzenplotz și Petrosilius Zwackelmann. Și să-i dea peste nas (foarte discret) șefului de post obsedat de hârtii ministeriale, procese-verbale și anunțuri oficiale; și sceptic că un tâlhar de un asemenea calibru poate purta șosete. E drept, uneori sunt cam prea inocenți pentru gustul meu. Cum să ai un inel fermecat (dar cu puteri limitate numeric) și să-l folosești pentru a face rost de-o căciulă? Cum e posibil? 

Ca în orice basm, totul e bine când se termină cu o porție uriașă de plăcintă cu prune și frișcă. Împăratul Constantinopolului poate să-și păstreze tronul!