Cartea în treizeci de secunde

Un bărbat pe nume Jack omoară în somn o întreagă familie   ̶ mama, tatăl și fiica   ̶  înainte să-și dea seama că și-a ratat misiunea: bebelușul din pod, care ar fi trebuit să fie ultima victimă, evadase cumva din leagăn și dispăruse. Furios, Jack răscolește tot orașul în căutarea pruncului  ̶ fără să-și dea seama că băiețelul a devenit între timp singurul locuitor viu al cimitirului abandonat din deal, adoptat de soții Owens, două fantome care își doriseră mereu să aibă copii, și care și-au văzut dorința îndeplinită… după moarte. Nim va crește mare printre fantome, scheleți dansatori și mumii în costume de epocă, protejat de Silas, un domn înalt și întunecat care nu e nici viu, nici mort, sau de Domnișoara Lupescu, o profesoară severă care dispare ori de câte ori apare luna plină. Va învăța despre viață din amintirile tuturor morților care îl înconjoară  ̶de la Caius Pompeius, ajuns aici la o sută de ani după prima invazie romană, de la Liza Hempstock, micuța vrăjitoare înecată apoi arsă pe rug în evul mediu, sau de la Thackery Porringer, școlarul îngropat cu cartea lui iubită în brațe. Cimitirul îl protejează, dar, inevitabil, Nim va fi atras de lumea exterioară, acolo unde bărbatul pe nume Jack abia așteaptă să-și termine misiunea…

De ce Cartea cimitirului?

Pentru că, acum 128 de ani, Rudyard Kipling publica o carte numită, simplu, Cartea Junglei. O carte în care un orfan e adoptat de o familie de lupi și crește mare învățând lecțiile pe care i le dau animalele junglei  ̶  urși, pantere, manguste, șerpi, maimuțe sau elefanți. O colecție de povestiri inițial publicate în ziare, legate în volum prin tematică și prin firul comun al evoluției lui Mowgli, puiul de om, de la un prunc sălbatic la un adult capabil să se integreze printre oameni. Gaiman folosește, de altfel, și structura lui Kipling  ̶fiecare capitol al Cărții cimitirului e o poveste independentă, ceea ce segmentează eficient cartea și face lectura mult mai facilă, chiar dacă publicul țintă sunt puștii de școală generală, cărora nu le mai citește nimeni povești seara la culcare  ̶  le citesc singuri :)

Stai așa. Nu e o carte prea lugubră pentru copii?

Nu tocmai. Gaiman culege o puzderie de motive vizuale gotice (morminte abandonate, pietre funerare aproape indescifrabile, vegetație luxuriantă și amenințătoare, capela străveche și mormântul de sub deal, fenomene meteorologice adecvate  ̶ceață, noapte fără stele sau, dimpotrivă, luna plină), dar le folosește pentru a construi o atmosferă doar în aparență înspăimântătoare   ̶ pentru că aici răul sălășuiește în vii, nu în morți. Cimitirul e o lume mai vie și mai primitoare decât orașul   ̶ de fapt, interacțiunile lui Nim cu oamenii „adevărați” sunt adesea mai dezamăgitoare decât cele cu fantomele sau cu făpturile supranaturale. Ambiguitatea morală a eroului (Nim nu e un înger, așa cum nu e nici un diavol) nu e doar un spleen de adolescent care se simte neînțeles; ea derivă din experiența lui de viață (și din lipsa acesteia). Dacă vreți  copiii dumneavoastră să înțeleagă moartea, fără să se teamă de ea, să înțeleagă că pierderea și uitarea sunt părți esențiale ale vieții, alături de explorare, descoperire și adaptare, lăsați-i să citească această carte. Nu se vor transforma în mici emo plângăcioși, dimpotrivă (există aici o discuție foarte interesantă despre bullying, și o lecție de viață care spune că adevărul e cea mai bună armă împotriva nedreptății). Toate astea, într-un roman pasionant și excelent scris, care se citește dintr-o suflare.

Gaiman? Parcă am mai auzit undeva numele ăsta...

În august trecut, Netflix a lansat serialul The Sandman bazat pe lunga serie de benzi desenate scrise de Neil Gaiman. Dacă n-ați auzit de serial, (și n-ați citit cele trei albume apărute în românește până acum la Grafic) poate ați citit cărțile lui apărute la Paladin și la Tritonic, sau ați văzut adaptările cărților sale: Pulbere de stele (un tânăr îndrăgostit merge pe tărâmul zânelor în căutarea unei stele căzătoare), Coraline (o fetiță descoperă o ușă spre o lume în care viața ei e mult mai bună. Dar… chiar e?), Cum să vorbești cu fetele la petreceri (un punker vine neinvitat la o petrecere, unde se îndrăgostește de o… extraterestră) sau serialele Zei americani (zeii uitați ai Europei s-au mutat în Lumea Nouă), Lucifer (diavolul s-a plictisit de Iad, așa că și-a cumpărat un club de noapte în Los Angeles, orașul îngerilor) sau Semne bune (un înger și un demon cărora chiar le place Pământul încearcă să împiedice apocalipsa). Da, Neil Gaiman chiar a scris mult  ̶  și bine.

E clar că ți-a plăcut. De ce? 

Pentru că e o poveste excelentă pentru copii și adulți deopotrivă, perfectă pentru introvertiții ca mine, foarte bine scrisă, cu un personaj în care ne regăsim ușor pentru că nu e perfect  ̶  învață nu doar din greșelile celorlalți, ci și din greșelile proprii :) O carte care amestecă fără frică elemente horror și mystery, are tensiune, are umor și construiește o lume pe care ți-ai dori s-o vizitezi. De fapt, sunt convins că după ce veți citi această carte veți privi cimitirele cu alți ochi…

Alte detalii

1. Dacă n-ați mai citit nimic de Neil Gaiman până acum, cele mai accesibile cărți ale lui (pe lângă Cartea Cimitirului) sunt probabil Coraline (pentru copii și adolescenți), Semne bune (pentru adulți hâtri) și Oceanul de la capătul aleii (pentru adulți nostalgici), iar cele mai bune cărți ale lui sunt, după mine, Sandman, Zei americani și integrala povestirilor (da, mi-e greu să aleg doar unul din cele trei volume de povestiri)
2. Multe dintre cimitire sunt adevărate muzee în aer liber; în București, cimitirul Bellu adăpostește opere ale unor sculptori celebri precum frații Storck, Oscar Han, Dimitrie Paciurea, Ion Jalea... Cel care m-a impresionat cel mai puternic e Cimitirul Monumental din Milano, în care absolut toate mormintele sunt decorate cu statui, și în care poți călători în istoria artei, cu morminte construite în toate stilurile, de la gotic la modernism. Așa că nu vă sfiiți să vizitați și alte cimitire, nu doar cel din Săpânța :)
3. Da, există și alte povești urban gothic pentru copii. Coraline, evident, dar și O serie de evenimente nefericite (Lemony Snicket) sau Frații Willoughby (Lois Lowry).

Ilustrații de Chris Riddell