Încurajați-i să citească "Jurnalul unui puști"!

Salut. Numele meu este Răzvan, am 35 de ani, doi copii și iubesc Jurnalul unui puști. Toată seria. De la un capăt la altul.

Lucrez într-un birou și am foarte mulți colegi care sunt și ei, la rândul lor, părinți. Și se feresc de Jurnalul unui puști ca de mere pădurețe (asta e vorba bunicii mele și nu știu exact ce înseamnă, doar că e de rău pentru că o folosea în locul expresiei: fugi de asta ca dracu de tămâie). Motivul invocat adeseori de părinți este că Jurnalul lui Greg este o prostie. Că Greg nu știe altceva decât jocuri pe consolă, cum să nu-și facă temele, cum să găsească tot felul de motive să nu-și ajute mama la treburile casei, că are un limbaj cam libertin etc. Motivele sunt mereu aceleași, doar ordinea se schimbă. Și nu mi se pare deloc corectă anatemizarea lui Greg și a Jurnalului său, mai ales că această anatemă cade și asupra copiilor ai căror părinți sunt.

Nu mi se pare corect, deoarece părinții uită că și ei au fost copii, dar într-o altă lume, este adevărat, într-o altă perioadă, muuuult mai săracă în zona de distracție, jocuri și inventivitate. Însă și ei au fost tot copii care încercau să fenteze teme și corvoade ca să fugă la joacă, să se joace jocuri „violente” (de-a războiul, bătaie cu bulgări înghețați care spărgeau capete și nasuri) și să rostească vorbe și apelative nu tocmai drăguțe la adresa colegilor sau a rudelor neagreate. Și nu mi se pare deloc corect faptul că părinții de azi uită că au fost și ei exact la fel cum sunt astăzi copiii lor. Doar că nițel mai de ieri. Sau mai mulți de ieri. Sau mult, mult, mult mai mulți de ieri.

Greg e un copil inteligent. Chiar foarte inteligent, care e foarte conștient de limitările și regulile sociale, doar că nu vrea, și pe bună dreptate, să le respecte tot timpul pentru că, astfel, viața ar fi plictisitoare. Cu toții am făcut asta și ar trebui să ne aducem aminte de aceste rebeliuni cu plăcere, nu cu rușine. Poate atunci ne-am înțelege mai bine pruncii și nu le-am interzice, printre altele, accesul la o carte al cărui personaj am fost, până la urmă, cu toții la un moment dat.

Eu am un băiețel de 5 ani și jumătate pe care-l las să se joace pe consolă. Fir-ar, chiar mă joc cu el anumite jocuri pe consolă! Ne jucăm amândoi când avem timp. Nu-mi pare absolut deloc greșit că fac acest lucru și chiar îmi doresc ca Vlad să fie un gamer și când o să fie adult. Nu am să-l opresc pe Vlad să se joace pe consolă, ci doar îl rog să respecte programul de joacă. Și nu am să-i interzic accesul la consolă pentru că, la un moment dat, va intra într-un cerc de prieteni care vor vorbi despre astfel de lucruri și nu aș vrea să facă ce am făcut eu pe când eram puștan și nu puteam și nici nu aveam voie să mă joc pe calculator. Singurul acces la jocuri pentru mine erau revistele despre acestea, reviste pe care le citeam și-mi imaginam jocurile despre care citeam pentru, ca mai apoi, să pot schimba câteva vorbe despre ele cu cei din grupul din care îmi doream să fac parte. Am suferit că nu m-am putut juca pe calculator când eram copil și adeseori mă simțeam inadaptat și furios, iar de fiecare dată când aveam acces la vreun calculator, abuzam de el, stând ore întregi în fața lui. Faptul că doream foarte mult să mă joc un anumit joc m-a obligat să învăț să utilizez calculatorul, să folosesc tot felul de progrămele ca să le instalez, să înțeleg și să rezolv erorile pe care mi le dădea Windows-ul. Și astfel m-au ajutat, ușor indirect, jocurile să obțin primul meu job serios și bine plătit. Cert este că Greg Heffley și jurnalul său oferă o listă puștilor care-l citesc de așa da și așa nu, listă pe care orice copil cred că și-o interiorizează mai ușor deoarece experimentează alături de Greg în loc să creadă pe cuvânt un adult care-i spune sec că trebuie să facă așa cum spune el pentru că el știe mai bine.

Îmi aduc foarte clar aminte că citeam tot ce-mi pica în mână pe când eram în clasele primare și în  generală. Pe atunci nu interesa pe nimeni ce citeai cât timp nu citeai de Sade. Citeam despre război, despre spioni, muschetari, spadasini, pirați și avocați, devoram tot ce găseam. Bineînțeles că, mai apoi, puneam în practică ce citeam, convingându-mi vecinii să facem cazemate, să ne bombardăm cu bulgări de pământ care, atunci  când se spărgeau, păreau grenade, să luăm prizonieri, să ne împușcăm, să ne urmărim, să fim buni și răi. Bineînțeles că eram certați de părinți pentru că nu avem în cap altceva decât puști și bombe și arcuri și săgeți și bătăi. Dar asta era tot ce vedeam în jur, asta era distracția la îndemână, astea erau jucăriile care ne erau cumpărate și pe care le vedeam în magazin. Ne puteam uita la absolut orice film: de la Terminator la Intrarea Dragonului, nimeni nu ne interzicea să ne uităm la nimic. Dar eram certați pentru că ajungeam vineți sau cu pantalonii rupți pentru că ne-am urcat în vreun copac crezând că putem sări de la înălțimi destul de mari fără să pățim nimic sau ne altoiam între noi până când ne dureau toate oasele. Culmea, aceste aventuri din copilărie nu pare că ne-au transformat în sociopați și nici nu ne-au făcut să abandonăm școala (cel puțin nu pe toți), dar, la fel de culmea, tot ceea ce făceam pe când eram copii, am ajuns să judecăm la copiii noștri. De parcă am uitat cât de bogată și, până la urmă, nevinovată, inclusiv în răutatea ei față de ceilalți, poate să fie mintea unui copil. A fost nevoie de o lege care să le spună părinților că la anumite filme nu au voie copiii decât cu acordul părinților, doar dacă au 12 sau 16 ani, o lege menită să ajute omenirea să producă mai puțini adulți nebuni la sfârșit de secol XX și început de secol XXI pentru că, logic, unele dintre cele mai mari nenorociri au fost făcute de mințile bolnave care prin anii 1930 conduceau lumea, minți de adulți parvenite de violența de la televizor sau radio, nu de ceea ce vedeau că se întâmplă în jurul lor.

Eram certați că stăm prea mult la televizor, că jucăm prea mult fotbal, că ne urcăm în prea mulți copaci, că facem prea multe cazemate, că țipăm prea mult, că nu ne jucăm cu copiii potriviți, că nu avem noțiunea timpului. Eram certați din orice și pentru orice deranja universului unui adult. Eu îmi aduc clar aminte că așa percepeam toate perdafurile. Și nu înțelegeam de ce adulții nu mă lasă, măcar un pic, să mă distrez și să mă simt liber.

Ne lăudăm și bucurăm adeseori de cât de inventivi și ștrengari ne sunt copiii, însă cu proxima ocazie le interzicem să acceseze această parte a felului lor natural de a fi. Inclusiv prin faptul că ne e frică de Jurnalul unui puști, de jocuri video, de activități, de jucării, de filme sau desene de la televizor. Ne lăudăm că sunt deschiși și inteligenți dar le răpim dreptul de a decide ce e interesant sau nu pentru ei interzicându-le să facă tot felul de lucruri doar pentru că nu le înțelegem, pentru că noi nu le-am făcut sau pentru că am uitat cum e să fii la vârsta lor. Unii le interzic copiilor lor să învețe despre dinozauri sau despre Univers, despre planete sau animale de pe alte continente, însă îi trimit cu inima deschisă la școli unde profesori inadaptați la tehnologie și/sau lumea contemporană le dau lecții despre viață și îi educă pentru a deveni adulți responsabili. E absurd să credem că doar programa școlară ne crește copiii și să ignorăm anturajul offline și online care-i înconjoară în ziua de azi. E absurd să-l considerăm pe Greg Heffley un pericol public, în timp ce noi zapăm pe emisiunile distractive în care personaje mondene vorbesc agramat.

Să nu vă fie frică de Greg Heffley și de al său Jurnal, și nici de cei asemenea lui. Pentru că Greg Heffley e un puști inteligent, deosebit de inteligent, un puști de la care ai de învățat dacă știi să-nveți din greșelile lui, un tip curajos pentru că îndrăznește să încerce și să-și pună mintea la încercare pentru a ieși din problemele în care intră. Un puști care învață din greșeli dar care nu ezită să le facă, tocmai pentru că iese mai puternic și inteligent din acestea.

Da, îmi doresc copii precum Greg Heffley pentru că și eu am fost la un moment dat un Greg Heffley, ba chiar cred că toți am fost un Greg Heffley la un moment dat și îmi doresc din toată inima ca sute de mii de alți copii să fie în stare să vadă școala și sistemul în care fără voie au intrat cu ochii larg deschiși și cu o minte curajoasă și fără prejudecăți ca să fie capabili să o judece și să o admonesteze în momentul în care li se pare că ceva nu funcționează sau că nu-i reprezintă.

Da, îmi doresc să învăț de la copiii mei pentru că vreau să crească fără frici și opreliști, să facă diferența între depedență și distracție, să fie critici, mucaliți, să fie îndrăzneți. În Dezghețul, Greg și vecinii săi încing o bătaie cu bulgări, își construiesc forturi și gândesc strategii interesante pentru a obține victoria. Nu prea s-au schimbat regulile bulgăritului, pare-mi-se. Prin urmare, de ce să nu-ți încurajezi puștiul să citească despre alți puști ca el care se distrează pe afară cu zăpadă? Cine știe, poate-i vin idei și nu-l mai prinzi prin casă câteva ore întregi. Ca să nu mai zic că simplul fapt că citește ar trebui să fie suficient de important și decisiv pentru orice părinte speriat de telefon, tabletă și youtube. Cine știe, poate la un moment dat va prefera o carte în locul videoclipurilor Fortnite!

Da, am să-i încurajez să citească Jurnalul unui puști la fel cum am să-l încurajez să citească Tom Gates, Cei doi teribili, Marele Nate și Aventurile lui Tom Sawyer.

Motivul e unul singur și e simplu: am încredere în inteligența și discernământul copilului meu, la fel și în compentența mea de a fi un bun părinte. Și același lucru ar trebui să fie valabil pentru orice părinte de pe acest pământ.

Un text de Răzvan Zamfirescu 

Jeff Kinney, Jurnalul unui puști. Dezghețul

Editura Arthur, 2018