Există viață fără telefon? „Uite ce face telefonul meu! Cum să te înțelegi cu acest prieten... greu de strunit” de Agnès Barber și Clémentine Latron

Dragi vecini de planetă, dragi vecini de mileniu, dacă viața voastră s-a schimbat cu 180 de grade de când în armonia familiei voastre și-a făcut apariția un obiect dreptunghiular cu ecran pe față și multe obiective pe spate sau e pe cale să se schimbe din același motiv, această carte este pentru voi. Dacă sunteți adolescenți și vă confruntați cu incertitudini de tipul „oare când o să-mi ia și mie un telefon doar al meu?” sau „mai e mult până se termină ora asta de biologie ca să pot să mai pun un roller coaster în parcul meu de distracții din Roblox?”, cartea asta e pentru voi. Dacă sunteți părinți de copii mai mici sau mai mari și navigați zi de zi printre temeri de tipul „nu-i va deveni o obsesie dacă-i iau telefon?”, „dacă se va simți exclus la școală dacă el n-are telefon?” sau „cum să-l dezlipesc de telefonul ăla?”, această carte e pentru voi. Pentru că, în puțin peste o sută de pagini cu multe informații, teste și jocuri distractive, sugestii sănătoase și ilustrații atractive, o să aflați cum poate fi îmblânzit acest „animal de companie” numit smartphone, cum vă puteți asigura că nu „confiscă” viața copiilor și că nu e el cel care „vă ține în lesă”. 

Teme grele și dificile, într-adevăr, dar Agnès Barber, jurnalistă cu optsprezece ani de experiență în mass-media dedicată tinerilor și cofondatoarea programului Ateliers de l’info, în cadrul căruia organizează ateliere de educație media pentru adolescenți, reușește în Uite ce face telefonul meu! Cum să te înțelegi cu acest prieten... greu de strunit să le facă prietenoase și să ofere explicații lămuritoare și soluții ușor de implementat și durabile. Volumul, recent publicat la Editura Arthur în traducerea lui Sigrid Crasnean, cu ilustrații de Clémentine Latron, face parte din colecția Academia Arthur, unde puteți găsi și Uite ce face creierul meu! O carte din care înțelegi, în sfârșit, ce se întâmplă în mintea ta de Grégoire Borst și Mathieu Cassotti, în care prietenul nostru cel mai de preț, creierul, este prezentat, analizat și pus la încercare și despre care puteți afla mai multe aici.

Dar să revenim la telefonul nostru cel de toate zilele. Marile companii de tehnologie ale lumii anunță de mult rafinarea modelelor lor de roboți umanoizi și se pare că de acum e doar o chestiune de ani (sau luni?) până când vom vedea prin jurul nostru oameni de oțel, cabluri și AI care ne vor lua comanda la cafenea sau ne vor duce gunoiul (exact ca-n Familia Jetson, pentru cine-a mai prins desenul ăsta SF din anii ‘90). Dar ei ne vor speria mult mai puțin decât o face perspectiva de a le înmâna copiilor noștri un telefon (dacă suntem părinți) sau ideea de a avea internet în slow motion și timp limitat pe telefon (dacă sunteți copii). 

Deși are doar șase ani și jumătate, puștiul meu s-a plictisit deja să ne întrebe „Când? Când? Când primesc telefon?”. Asta după ce s-a lămurit că decizia luată de unul singur („îmi luați când încep școala”) nu trece de board-ul familiei. Și nu pot spune că nu-l înțeleg. Cum noi suntem aproape lipiți de telefoanele noastre (fie pentru urgențe, fie pentru serviciu, fie pentru scrollat aiurea și pus muzică), îi este clar că a devenit o extensie indispensabilă, de care nu vrea să fie privat. Mai ales că și colegii de grădiniță au început să-și etaleze achizițiile în materie de telefoane inteligente. Ce să mai! Deși suntem convinși că trebuie să amânăm momentul fatidic cât mai mult, ne e greu să gestionăm situația. 

Dar, cât mergem pe burtă și ducem negocieri ca să tragem de timp, profităm și învățăm ce va trebui să facem când nu vom mai avea scăpare. Iar Uite ce face telefonul meu! e un instrument foarte util. Deși e scrisă pe înțelesul copiilor și le este adresată, cartea oferă multe lucruri bune de băgat la cap și pus în practică și pentru părinți.

Împărțit în zece capitole, volumul abordează subiecte cât se poate de actuale și nevralgice: gestionarea timpului petrecut pe telefon, alunecarea în dependența de tot ce poate oferi el, relația dintre părinți și copii cu un telefon prin preajmă, siguranța online, pericolele și fascinația rețelelor sociale, hărțuirea online, violența digitală, protejarea datelor personale și a intimității, dar și maniera în care telefonul este totuși un instrument util și poate fi folosit în mod creativ. Pe lângă acestea, la final este o secțiune cu resurse de informare suplimentară și de solicitarea ajutorului în caz de nevoie, adaptate României. Și, partea cea mai faină, fiecare capitol este însoțit de scurte declarații ale utilizatorilor de 12-13 ani, de teste pentru descoperirea propriei relații cu telefonul, de jocuri și ponturi numai bune de ținut minte.

Eu am văzut prima dată un telefon mobil – greu, butucănos și cu ecran micuț și monocrom – pe la finalul anilor ’90 (și am avut unul în clasa a noua – dar, hei!, eu sunt din mileniul trecut). Însă istoria lor este ceva mai veche:

„Primul telefon mobil a fost inventat în 1973 de Martin Cooper, un inginer american. În România, a început să fie folosit pe scară largă la începutul anilor 2000. Apariția internetului mobil și a smartphone-urilor a dus la o explozie a numărului de utilizatori.”

Primul apel a fost, așadar, realizat în 1973, de pe un telefon care cântărea „peste un kilogram și avea o autonomie de 20 de minute”. Prin anii ’80 au început să apară ceva mai multe, dar de obicei instalate în mașini, disponibile celor privilegiați financiar. La finalul anilor ’90 a fost inclusă funcția SMS, putând trimite scurte mesaje-text; chiar dacă între timp SMS-urile sunt moarte și îngropate, atunci au produs uimire generală:

„BlackBerry este primul telefon care are tastatură cu litere, revoluționând modul de a trimite mesajele.”

Începutul anilor 2000 a însemnat upgradarea telefoanelor cu și mai multe funcții: ecran în culori, aparat foto, MP3. Tot BlackBerry inovează și la capitolul internet, în 2005:

„BlackBerry e primul brand care lansează un telefon capabil să se conecteze la internet prin WiFi: e începutul hiperconectivității adulților!”

În 2007 Steve Jobs pune „creiere” telefoanelor și începe noua eră în care trăim acum:

„Apare Apple iPhone, cu ecran tactil. Este primul smartphone sau telefon inteligent, conceput să funcționeze ca un mic computer. Copiat apoi de zeci de producători, iPhone este un fel de strămoș al actualei familii de smartphone-uri.”

Așadar, acestea sunt cele mai importante borne în evoluția telefonului mobil. Cele mai grozave minți ale umanității au fost puse la contribuție pentru ca noi să putem alerga după Pokemoni prin 2016-2017 (mai știți Pokemon Go?) și să ne punem creierul la putrezit alături de Ballerina Cappuccina, protagonista a ceea ce a devenit fenomenul „brainrot”.

Dar să lăsăm pesimismul deoparte și să vedem ce nevoi și așteptări creează telefonul conectat la internet și cum le putem ține în frâu. Probabil ați văzut mulți puști prin oraș (mai ales puștoaice) făcându-și selfie-uri peste selfie-uri. În același timp, obsesia pentru propria imagine este secundată de dorința de a împărtăși cu alții doar cea mai bună variantă a noastră, chiar dacă asta înseamnă să falsificăm realitatea. Psiholoaga Nadège Larcher explică:

„Ai nevoie să te împaci cu un chip în schimbare. Așadar, selfie-ul este un fel de oglindă și, cum știi că fotografiile sunt permanente, selfie-urile îți permit să prezinți cea mai bună versiune a ta. Dar există ceva fake, o punere în scenă: folosești filtre sau faci 15 poze înainte să o postezi pe cea mai bună. De fapt, selfie-ul îți dă o senzație de control asupra vieții tale într-o perioadă în care nu prea controlezi nimic: dintr-odată, te face să te simți din nou puternic.”
 

Publicarea unei imagini personale îmbunătățite vizează obținerea de recompense – aprecieri, uneori invidie. Ideea de recompensă este esențială în relația noastră cu telefonul: „apucăm telefonul în mod compulsiv, ca un reflex de calmare”. Însă „dacă îți „suprastimulezi“ sistemul de recompensă al creierului prin derularea constantă pe telefon, acesta își pierde capacitatea de a răspunde la alte activități mai creative”. O soluție ar fi:

„Când suntem obosiți, creierul nostru rezistă cu greu sistemului de recompensă. Așadar, data viitoare când ajungi acasă de la școală și te trântești pe canapea, fii atent la senzația de plăcere pe care o simți când întinzi mâna după telefon: exact atunci sistemul de recompensă intră în funcțiune pentru a te influența. Inspiră adânc și încearcă să îi reziști. Vei vedea că această senzație copleșitoare este de scurtă durată: ar trebui să dispară treptat, iar tu vei fi foarte mândru(ă) de tine.”

Alături de sfaturile de mai sus, Agnès Barber sugerează și câteva acțiuni cât se poate de practice pentru a ne feri de pericolele internetului. De exemplu:

„Înainte de a trimite sau de a posta o fotografie cu tine, pune-ți mereu întrebarea: aș vrea să revăd această poză peste o oră/o zi/un an/10 ani?”

Sau

„Unele module cookie au și rolul de a culege informații pentru a-ți oferi reclame adaptate profilului tău! Din acest motiv, ai opțiunea de a refuza cookie-urile.” 

Sau

„Este mai bine să folosești motorul de căutare Google, care, chiar dacă nu este perfect, e mai eficient decât TikTok pentru a oferi informații de încredere: un studiu a arătat că 5 din 100 de videoclipuri cu știri de pe TikTok sunt, de fapt, fake news.”

Departe de a fi o predică și o demonizare, Uite ce face telefonul meu! este ca un amic care ne trage de mânecă și ne arată posibilele pericole, ne ajută (fără să ne roadă urechile cu „ți-am spus eu”-uri) când situația ne scapă de sub control și ne încurajează să ne folosim telefonul productiv și creativ. Cât privește întrebarea din titlu, n-aș ști să spun dacă există sau nu viață fără telefon. Cert e că stă în puterea noastră de părinți și copii să ne facem viața mai bună cu sau fără telefon.