Doi frați și-un clopot. „Hoțul de clopote” de Jacqueline Davies
Care este legătura dintre un clopot de cincizeci de kilograme, un tepee, adică un cort conic, specific amerindienilor, și un puști pasionat de un serial cu spioni? Sunt multe la mijloc și pe toate le puteți afla din cel mai recent volum din seria Războiul limonadei de Jacqueline Davies, tradus de Alexandru Macovei și publicat de Editura Arthur. Hoțul de clopote, al treilea volum, îi aduce pe frații Jessie și Evan în fața unui mister uriaș: unde a dispărut clopotul bunicii, cel în jurul căruia oamenii din sat se adună în Ajunul Anului Nou, cel care răsună în cele patru zări atunci când Anul Vechi își dă duhul, pentru a-i lăsa locul mai tânărului său succesor? Se vor putea baza pe flerul lui Evan și pe mintea iscoditoare a lui Jessie pentru a o scoate la capăt?
În primele două cărți, lucrurile pare să le fi mers. După ce în Războiul limonadei au supraviețuit concursului de vândut limonadă (și au învățat, împreună cu cititorii, elementele de bază ale economiei), în Procesul limonadei au avut de-a face cu un proces în toată regula, fiind nevoiți să decidă asupra vinovăției lui Scott Spencer, cel acuzat că ar fi furat din banii lui Evan. De data aceasta, adevărul și dreptatea devin personaje centrale, căci o faptă ca asta nu poate rămâne nerezolvată. Acum însă totul se complică și mai mult, mai ales că pierderea memoriei și gestionarea sentimentelor sunt probe greu de trecut.
Jacqueline Davies este scriitoare americană, concentrându-se de-a lungul întregii sale cariere pe literatura pentru copii. A scris și publicat cărți ilustrate și romane pentru copii și adolescenți. Așa cum mărturisește, faptul că și-a schimbat locuința de mai multe ori de-a lungul vieții a făcut-o să observe cu atenție lumea din jurul ei, un interes pentru oameni și fapte care a ajutat-o foarte mult în scrisul său. Acum face naveta între un orășel de lângă Boston și cabana de pe coasta nord-estică. Și se pricepe de minune la împachetat. Și la spus povești.
Cum este și povestea vizitei pe care Jessie și Evan i-o fac bunicii împreună cu mama. Deși ar fi trebuit să petreacă cu toții Crăciunul, și-au întârziat plecarea din cauze cât se poate de obiective: dintr-un accident, casa bunicii luase foc, iar bătrâna avusese nevoie de îngrijiri medicale. După un drum plictisitor, o oprire la benzinăria de la răspântie și achiziția unui puzzle cu jeleuri (multe jeleuri), ajung în sfârșit la casa avariată. Aragazul lipsește cu totul, iar un perete are o gaură uriașă; cum la fel de atinsă este și camera lui Evan. Noroc cu meșterul Pete, care și-l ia pe Evan ucenic și începe de îndată reparațiile. Sigur. Cu tatăl lor alături s-ar fi terminat și mai repede, dar ce e de făcut dacă el e mai mereu plecat și doar mai trimite din când în când un mail sau vreun suvenir nefolositor.
Casa începe treptat să-și reia forma și vechea funcțiune, ceea ce nu se poate spune despre bunică. Pierderile repetate de memorie nu sunt deloc de bun augur, cum nu este nici dispariția fără urmă a clopotului. Dar Jessie are un plan, inspirat de Scăpați de Smart, serialul de televiziune pe care-l descoperă alături de Maxwell, vecinul bunicii. Vor face împreună o echipă de spionaj și vor merge în căutare de indicii și piste care să-i ducă spre făptaș.
Lucrurile se complică: apar în scenă frații Sinclair, o broască, niște geamuri sparte și-o încăierare ratată la mustață. Și Evan are parte de propriile provocări. Lăsată în grija lui, bunica are chef de plimbare. Pentru că nu o poate împiedica, băiatul se oferă s-o însoțească, doar că îi scapă printre degete. În timp ce Jessie și Maxwell se apără de maleficii Sinclair, Evan pornește în căutarea bătrânei. Cum se termină aventura fiecăruia vă las să descoperiți pe cont propriu. Ceea ce este însă bine de remarcat este faptul că empatia rezolvă totul.
Mai întâi este Evan cel care înțelege episoadele amnezice ale bunicii și încearcă cu mult tact și multă răbdare să o protejeze, chiar și împotriva voinței sale. Scena cu așteptarea autobuzului poate topi și cel mai gros strat de gheață:
― Doamnă, zise el. Așteptați autobuzul?
― Da! Răspunse ea. Aștept aici de ore întregi! […]
― Nu mai vine, o informă el. A apărut o problemă. O pană. Autobuzul nu poate ajunge astăzi. […]
― Stai așa! Tu cine ești? se miră ea dintr-odată.
― Eu lucrez pentru compania de autobuze. Mi-au zis să vă spun că autobuzul nu mai vine și să vă conduc acasă.
― Dar aștept de nu știu când!
― Știu, știu, o liniști Evan. E groaznic. Ar trebui să scrieți o plângere.
― Asta o să și fac!
Apoi este Jessie, cea cu mintea brici și mai puțin talent la lucrat cu emoții, care vrea să afle ce se întâmplă cu prietenul ei Maxwell, care înțelege toate „scăpările” lui și care e dispusă să-i fie alături în continuare:
― Doamnă Cooper, zise ea, ce e în neregulă cu Maxwell?
Doamna Cooper se opri în ușa bucătăriei și se uită la ea.
― E diferit, asta-i tot. Vede lucrurile altfel decât noi. Și simte lumea într-un alt fel. Lucruri care pe tine și pe mine nu ne-ar deranja pe el îl afectează, cum ar fi zgomotele puternice, sau schimbări în obiceiurile zilnice sau oamenii noi. Pentru noi nu sunt cine știe ce, dar pentru Maxwell sunt extrem de importante. Și chiar dacă e incredibil de deștept, sunt unele lucruri pe care îi e greu să le priceapă. Cum ar fi sentimentele. Îi e foarte greu să înțeleagă sentimentele.
― Ah, făcu Jessie.
„Și mie”, își zise ea.
Într-adevăr, și Jessie era un pic ca Maxwell. Îi plăcea să facă puzzle-uri, să citească „cărți despre păsări, cărți despre meditație, cărți despre instrumente cu coarde și baseball și țesături de demult” și cărți despre clopote, să construiască „un traseu complex pentru cursa cu bile de sticlă” sau „o tarabă de vândut limonadă, cu firmă pictată pe ea și copertină deasupra”. Dar îl avea și pe Evan, cel care o putea scoate din ale ei și din bucluc. Și asta conta enorm.
Ca și volumele precedente, povestea hoțului de clopote este însoțită de ilustrații și schițe, perfecte ca să înțelegem mai bine geografia satului, gradul de avariere a casei după incendiu, cum arată dispozitivele fantastice ale unor spioni de top (un imper-umflabil, un telefon-pantof sau o pereche de binochelari) sau cum se construiesc aceștia din urmă. A, și cum se face un instrument de tortură pentru necuvântătoare, dar aici nu intrăm în detalii.
Ca povestea care-și găsește finalul chiar la trecerea dintre ani să fie și mai atractivă, coperta volumului este și de această dată ilustrată de Bilyana Velikova, o minunată ilustratoare de origine bulgară. Dacă vi se pare cunoscut stilul, nu vi se pare. Probabil o știți deja din cărțile Adinei Popescu, Vine vacanța cu trenul din Franța și 8 povestiri de vacanță.
În final, nu pot încheia decât cu ultimele cuvinte din carte, cele care surprind atât de bine relația specială dintre cei doi frați:
Evan îi zâmbi lui Jessie, care îi întoarse zâmbetul.
― An Nou fericit, Jess! îi strigă el, peste dangătele năvalnice ale clopotului.
