Anchetă „Locuiește în poveste!” cu tinerii din taberele Arthur (partea a II-a)

Anul acesta, tabăra de creație „Locuiește în poveste!” a ajuns la ediția a XIII-a. Copiii care au participat în primele tabere sunt acum adulți, mulți dintre ei au terminat studiile universitare. Ne-am gândit să luăm legătura cu câțiva tineri din mai multe tabere, să ne povestească cum își amintesc experiența și să aflăm dacă le-a influențat în vreun fel parcursul.

Ne-am dorit ca poveștile lor să ajungă la un public cât mai divers, de aceea le-am dedicat o anchetă în revista Matca literară nr. 9, care a fost coordonată de Alexandra Torjoc. Rezultatul: șapte pagini pline de amintiri frumoase, povestite și ilustrate de: Maria Irina Georgescu, Ioana Văllimărescu, Lupu Nicholas Calinic, Mara Marinescu, Maria Alexandra Stoica, Matei Someșan, Teodor Păpușe și Marta Crețu. Am împărțit materialul publicat în revistă în două părți. Citiți mai jos a doua parte. Prima parte se poate citi aici. 

Incertitudinea înseamnă și descoperire. Experimentul, noutatea, asocierile neobișnuite, expansiunea sau, dimpotrivă, minimalul – toate iau forma exercițiului literar și ilustrativ aplicat. 

Locuiește în poveste! provoacă descoperirea în ramă: a ta, prin poveste.

Secțiunea de scriere

LUPU NICHOLAS CALINIC: Mai toate momentele din tabără au fost o provocare imensă pentru mine, însă aș putea spune că m-au solicitat într-o mare măsură momentele de scris din cadrul atelierelor. A fost pentru prima oară când au fost puse cu adevărat la muncă de niște experimentați în domeniu. Așa am putut să descopăr că există un stil de creație al meu și, pe deasupra, cum îl pot ciopli în varianta lui cea mai răsărită. Nu pot spune c-am avut cine știe ce

frici propriu-zise legate de tabără (scriitorii și organizatorii mi-au inspirat de la început destulă încredere), poate doar niște rețineri legate de relația mea cu colegii care n-au durat mai mult de o zi, poate două.

MARA MARINESCU: Au fost câteva momente de îndrăzneală pe care le-am avut. În ceea ce privește „jucăriile“ literare, nu obișnuiesc să arăt prea des și altora ce scriu, așa că surprize au fost pentru toată lumea, chiar și pentru mine.

M-a bucurat să îmi descopăr un soi de flexibilitate în a scrie conform temelor date. Sigur, tot exersez acest lucru, dar nu am făcut-o niciodată atât de concentrat ca la Alma Vii.

Încă de când am aflat că voi merge în tabără, mi-a fost tare frică de momentul în care nu o să știu ce să scriu, de un început de „blocaj creativ“. De la primul atelier, parcă totul a venit de la sine, m-am surprins scriind niște lucruri la care nu mă așteptam nici eu! Am avut de-a lungul anilor multiple încercări de a scrie cu rimă și ritm, încercări care m-au chinuit îngrozitor, apoi, la unul dintre atelierele Ioanei Bot, am ajuns să văd ce ușurință căpătasem din senin după ce ne-a explicat structura unui sonet. Asta a fost una dintre marile mele uimiri, așa a apărut primul meu sonet, despre cum eu nu știu ce să scriu într-un sonet. :)

O altă surpriză a venit de unde mă așteptam mai puțin, din momentele de lucru în echipă. Auzind că vor exista și astfel de situații, m-am întrebat dacă voi putea scrie un text „la șase mâini“, cu niște oameni pe care abia îi cunoscusem. Iată-mă, mai târziu, scriind cu Ilinca și Nicholas unul dintre cele mai neașteptate texte despre bucătarul Nadrov. Despre provocarea de a realiza un scurt documentar (la propunerea Adinei Popescu) nici nu mai spun! Sigur că toate aceste întâmplări fericite s-au petrecut datorită atmosferei din tabără, pentru care port și astăzi multă recunoștință.

MARIA IRINA GEORGESCU: Cred că cele mai provocatoare momente și, în același timp, momentele de care mi-a fost frică au fost momentele în care citeam cu voce tare ceea ce scrisesem. Când scriu (și cred că mulți scriitori ar fi de acord cu mine), cuvintele vin dintr-un loc foarte personal și e complicat să le expun în fața altora, mai ales când este vorba de un așa-zis rough draft. În același timp, cred că exercițiul de a citi în fața altora o bucată de poveste scrisă în vreo douăzeci de minute, pe genunchi, pe un colț de masă sau pe unde am apucat în timpul unui atelier, face relația dintre scriitor, scris și cititori (sau în cazul ăsta, audiență) mult mai tangibilă decât dacă e din spatele ecranului unui laptop sau printat pe o pagină. Am descoperit că gravitez spre mister și spre încercarea de a captura sentimentul acela pe care îl ai, copil fiind, că există ceva ascuns la care dacă te străduiești destul de mult, poți ajunge.

MATEI SOMEȘAN: Probabil că cel mai provocator moment a apărut în cadrul unui atelier ținut de doamna Ioana Nicolaie, când am avut de scris o poezie scurtă. Deși nu prea scriam versuri atunci, atât din cauza faptului că le priveam ca fiind mai restrictive decât proza, cât și din cauza faptului că toate încercările mele de a scrie poezie se sfârșiseră cu un eșec total, am decis să îmi dau toată silința, chiar dacă nu eram convins că voi reuși să scriu ceva care să-mi placă măcar mie și îmi era teamă că nu voi avea inspirație. Din fericire, am reușit să scriu câteva versuri (dacă bine țin minte, am scris despre simbolul focului) care nu doar că au reușit să-mi exprime destul de bine viziunea asupra temei, ci au și impresionat auditoriul. Acest moment mi-a dat curajul de a experimenta din nou cu dimensiunea lirică a textelor, care s-a dovedit în cele din urmă a fi forma mea preferată de exprimare artistică.

ilustrație de Marta Crețu

Secțiunea de ilustrație

MARIA ALEXANDRA STOICA: Îmi amintesc de prima ediție la care am fost selectată pentru ilustrații: am primit patru texte care mi-au plăcut foarte mult, însă nu știam cum să mă apuc de desene. Citeam cuvintele, îmi transmiteau multe sentimente, dar nu știam cum să transpun ceea ce simt pe hârtie. Ca ilustrator este destul de greu, cred, să nu te gândești că trebuie să creezi o imagine care să se potrivească atât cu ceea ce și-a imaginat autorul, cât să fie și ceva suficient de reprezentativ într-o singură imagine pentru ca cititorul să fie transpus în lumea poveștii respective. A fost un moment provocator, mai ales pentru că mereu am fost o persoană care își face multe griji – mi-a fost frică să nu dezamăgesc, însă a fost și momentul în care am descoperit că îmi pot întrece anumite limite, mai ales cu ajutorul celor care ne-au îndrumat. Am aflat că pot fi mult mai versatilă în ceea ce fac – a fost prima dată când mi-am dat seama că nu există bariere în creație, ci doar cele pe care ni le facem noi.

IOANA VĂLLIMĂRESCU: Cel mai provocator a fost să ilustrez povești scrise de copii, unde granița dintre realitate și imaginație dispare, iar personaje și lumi fantastice prind viață în cele mai neașteptate forme. A trebuit să desenez un lup vegetarian, o particulă de praf și alte idei care sfidează logica, dar tocmai asta a făcut procesul atât de captivant.

Frică nu mi-a fost, dar am conștientizat responsabilitatea și importanța ilustrației în a da viață cuvintelor, în a surprinde emoția, nu doar acțiunea și în a crea imagini care transpun cititorul în universul poveștii. A fost momentul în care am realizat cât de mult îmi place să lucrez pe teme fantastice și să dau frâu imaginației spre lumi care nu respectă nicio regulă, doar pe cele ale visării.

TEODOR PĂPUȘE: A fost greu să mă împac cu deadline-ul scurt-metrajelor. Știu sigur că în ambii ani am terminat de exportat clipurile cât timp se prezentau celelalte, așa că pot spune cu certitudine că de acest moment mi-a fost cel mai frică. Mi-a mai fost un pic teamă și când am aflat că mi-am câștigat locul în primul an, căci aveam să merg într-un loc cu totul nou, unde nu știam pe nimeni. Această teamă a trecut însă repede, din prima seară, când am cunoscut restul copiilor și am văzut cât de primitori erau locul și toată echipa Arthur.

MARTA CREȚU: Nu cred că am întâmpinat niciun fel de greutăți în tabără care să mă facă să vreau să renunț sau să simt că ceva e în neregulă. Provocările au fost mai mult îndreptate către dezvoltarea unor seturi de abilități deja existente, care probabil stagnau din cauza neieșirii din zona de confort. Exercițiile de la ateliere se simțeau ca un workout pentru creier, făcându-mă să realizez cât de important este să poți să îți motivezi deciziile în privința realizării unei creații artistice, fapt de care fugeam destul de des. Dar odată dezvoltată această gândire, lucrările unui artist cresc semnificativ în valoare, și am simțit asta din plin.

CINE LOCUIEȘTE AICI?

Un exercițiu de reconstrucție – cum poate fi mai bine redat spiritul unui spațiu plin de povești decât printr-o altă poveste?

Secțiunea de scriere

LUPU NICHOLAS CALINIC: Hmmm, hai să ne gândim… Dac-ar fi să-mi pun la lucru imaginația, punând-o să îndese în matrița unui umil personaj experiența mea din tabără, cred că acesta ar lua forma unui moșneag. Un moșneag cât toate zilele și nopțile, cu barba-i ca neaua pân’ aproape de pământ. Fața-i e lipsită de orice zbârcitură, iar cei doi ochi ai lui, albaștri ca cerul senin al verii, au puterea de a aduce bucurie în inimile copiilor printr-o simplă întâlnire de priviri. Brațele și picioarele, mai vânjoase ca ale mândrului Ahile, s-au făcut arămii de la cutreierările lui prin păduri, prin câmpii, prin munți și prin pustii. Hainele lui, simple dar nu sărăcăcioase, au mâzgălite pe ele versuri din toată poezia lumii. Nu cunoaște moartea și nici Crivățul cenușiu al deznădejdii. Iubește nespus copiii, poveștile, bibliotecile mari și mici, vremea caldă, îmbătătoare și vinul de păpădie. Chit că-i iarnă, chit că-i vară, chit că-i zi sau toi de sară, moșneagul nostru cară după el pe umeri o boccea pe băț, galbenă ca spicul grâului – se zice c-ar ține îndesate acolo ba piatra filosofală, ba inspirația la halbă, ba rezolvările tuturor temelor, ba „ce-a vrut să spună autorul“, însă nimeni nu știe sigur. Câteodată, când se milostivește de durerea și nepăsarea lumii acesteia, ia sub aripa sa câțiva copii atent aleși, pe care-i ia ca discipoli pentru un timp, se zice că undeva în Ardeal. Dup-o vreme de trudă luminată, numai de dânșii știută și trăită, aceștia se întorc mai învățați, mai păsători, mai schimbați și cu sufletul albastru.

MARA MARINESCU: Aș pune Locuiește în poveste! sub semnul surprizei. Deci, ca personaj, acesta nu ar avea de ce să fieunul obișnuit, de neobservat, ci ar fi, cu siguranță, unul foarte prietenos, având câte ceva din fiecare dintre cei prezenți acolo. Nu știu dacă ar avea o formă fixă, dar sunt sigură că ar fi atât de creativ încât s-ar scrie și s-ar ilustra singur zi de zi.

MARIA IRINA GEORGESCU: Ar fi un copil, o fată, la începutul adolescenței, cu un picior în lumea poveștilor și cu un picior în realitate, cu proporțiile stângace ale oricărui copil în creștere, cu julituri încă decorându-i coatele și genunchii, înainte să i se facă rușine de stângăcii și julituri. O fată care se cațără în copaci și cască ochii încercând să prindă ceva din ce se întâmplă în culisele teatrului, care se ține cu dinții de curiozitate. Copilul care a rămas în mine și care iese la iveală de fiecare dată când mă apuc să scriu ceva, fie că e o poezie, un eseu pentru facultate sau răspunsurile la interviul ăsta și se apucă să împungă propozițiile în fel și chip până iese ceva care se simte ca o parte din mine.

MATEI SOMEȘAN: Sunt un adept al ideii că, deși nu haina îl face pe om, aceasta poate reprezenta o extensie importantă a persoanei sale. Cred așadar că, dacă tabăra Locuiește în poveste! ar fi un personaj, acesta ar avea o îmbrăcăminte excentrică care ar reprezenta perfect creativitatea, unicitatea și voioșia care îl caracterizează. Bogăția de contraste, de forme și eleganța surprinzătoare a elementelor care, deși par disparate, formează un tot unitar și coerent ar atrage privirile tuturor celor care ar întâlni acest personaj care iese total din tipare și își creează propriul stil. Cel mai probabil acesta ar fi și un croitor iscusit deoarece, în încercarea de a-și exprima unicitatea prin intermediul garderobei, ar trebui să își facă hainele din materialele pe care le are acasă și le colecționează din diverse magazine second-hand sau outleturi (pentru că, bineînțeles, acest personaj este conștient de importanța oferirii de șanse noi hainelor vechi și de protejarea mediului).

ilustrație de Maria Alexandra Stoica

Secțiunea de ilustrație

MARIA ALEXANDRA STOICA: Tabăra Locuiește în poveste! ar fi un personaj cu o privire caldă, care zâmbește și te așteaptă mereu să îi povestești ceva nou. Te-ar asculta până când ai rămâne fără povești, iar ceea ce i-ai spus ar fi pus cu grijă într-o căsuță, precum în niște cutii cu amintiri. Ar colecționa aceste căsuțe, le-ar picta, le-ar decora cu flori de vară, iar poveștile ar putea fi ascultate iar și iar doar atunci când le deschizi ușa. Cred că ar purta o stea la gât, un alt martor al poveștilor spuse seară de seară, dar și o altă lumină ce i-ar face chipul atât de blând.

ilustrație de Ioana Văllimărescu

IOANA VĂLLIMĂRESCU: Tabăra ar arăta ca un personaj magic într-o călătorie spre descoperire, care își poartă pe spate poveștile, amintirile și locurile dragi.

TEODOR PĂPUȘE: Pentru mine, tabăra Locuiește în poveste! arată ca un bunic. Nu prea în vârstă, dar nici prea tinerel, cu o barbă mică, îngrijită, o mustață stufoasă și plin de înțelepciune – înțelepciune a unor îndeletniciri în arta creațiilor, atât a scrierii, cât și a desenului. Încă voinic, încearcă pe cât mai mult să se apropie de nepoții săi, să le dăruiască cât mai mult din experiența sa, să îi îndrume pe fiecare în pasiunile lor.

ilustrație de Teodor Păpușe