Anchetă „Locuiește în povesteˮ #1 | Editorial de Ioana Nicolaie
Alinierea, a strigat diriga, și toți ne-am răsturnat unii peste alții în careu. Soarele acelei dimineți din 1986 părea din plastilină lichidă. Stropi din el sigur pătau deja caietul pe care-l țineam într-una din plasele pline cu măceșe. Școala începuse de două zile, dar nu intraserăm în clasă decât ca să ne luăm manualele, căci munca patriotică, adică umblatul pe dealuri după fructe de pădure, era mult mai importantă. Noroc că la marginea orașului se găseau din belșug tufe de măceșe, iar în cimitirul vechi, dacă știai unde să cauți, găseai porumbele și chiar păducel. Hreanul se scotea mai târziu, în octombrie, după ce porumbiștile se preschimbau în mici pustiuri pline de cioturile fostelor plante. Era greu de smuls, dar te bucurai când îi vedeai frunzele verzi, rădăcinile acelea tari aveau să-ți aducă, pe lângă palmele jupuite, și laude.
Tovarășa de română, tânără și elegantă, n-a apărut nici acum când noi stăteam la rând să ni se cântărească fructele. Degeaba așteptasem atât reînceperea școlii, degeaba purtam cu mine caietul învelit în coperte albastre. Abia sâmbătă aveam să aflu că tovarășa despre care se zvonea că ar scrie literatură n-avea cum să se mai arate, căci plecase din școala noastră. Am ascuns caietul în ghiozdan, gata, de ce i-ar păsa cuiva de ce se găsea în el? Scrisesem în vacanță mai multe poezii și câteva povestiri SF. Era al doilea început, după primul, din clasa a patra, când așternusem într-un caiet asemănător douăzeci de pagini dintr-un roman, fiind convinsă că aveam să-l public cândva și-o să am, pe lângă glorie, și bani. Banii nu-i voiam pentru mine, ci pentru părinții mei, cărora numai ușor nu le era.
Al treilea început s-a dovedit jurnalul pe care am notații din clasa a șasea. Al patrulea a fost când mi-am luat inima-n dinți și i-am arătat totuși noii tovarășe de română „creațiile“ mele, ajungând apoi la niște concursuri pionierești unde am primit ba câte un premiu special, ba mențiuni, și, culmea gloriei, am fost pusă cu poză la panoul de onoare. Cât despre începutul adevărat, el avea să vină mai târziu, dar nu despre el e vorba aici, ci despre cum încurajezi copilul care dovedește înclinații artistice. Fără cei din jur care să-l vadă, care să-l îndrume, chiar dacă asta-i mai complicat, cei mai mulți abandonează. Deși talentul poate fi mare, deși originalitatea, mai ales la vârste mici, e uimitoare. De partea mea a fost caietul albastru pe care nu l-aș fi abandonat în ruptul capului, deși în el se găsea atât bulevardul pe care-aș fi putut ajunge cândva, cât și posibila fundătură. Și-a mai fost și sprânceana ridicată a cuiva din apropiere, ia te uită cu ce se ocupă domnișoara. A mai fost și lasă că le-arăt eu lor. Dar au contat și premiile pe care le-am primit la concursurile acelea de creație.
Când Editura Arthur, acum aproape zece ani, a inițiat Locuiește în poveste, un concurs fabulos de scriere creativă la care erau invitați să participe copii din toată țara, câștigătorii fiind incluși într-o antologie adevărată care avea să se lanseze la târguri de carte și-avea să ajungă în toate librăriile, am fost convinsă că e un proiect izolat ce va dispărea repede, fiind prea costisitor (autorii juniori participau și la o tabără de câteva zile în care aveau să lucreze cu scriitori profesioniști). N-o să uit niciodată prima ediție a taberei, a fost lângă Bran, fusesem invitată alături de Adina Popescu, Florin Bican, Simona Popescu și Florentina Sâmihăian (căreia i se datorează colecția Cărțile mele care cuprinde și antologiile juniorilor) să țin ateliere cu un grup de copii spontani, buni cititori, care abia așteptau să scrie. A ieșit minunat totul, însă, cum ziceam, nu credeam că ideea va continua, de ce-ar investi cineva în felul acesta incredibil nu doar în artă, ci mai ales în educație? Numai că-n anii următori Locuiește în poveste s-a ținut din nou și au început să se lanseze și antologiile: Care-i faza cu cititul, Ce poți face cu două cuvinte, Cui i-e frică de computer, Cel mai mult și mai mult, Lumea-n gamă marțiană, Selfie, Uite cine vorbește. Atmosfera de la târgurile de carte în care copiii se vedeau debutați, vorbeau la microfon și dădeau autografe era mai mult decât emoționantă. O vreme s-a ocupat de proiect Matei Sâmihăian, în ultimii ani sufletul lui e Diana Zografi. Taberele s-au ținut fie la Sinaia, fie la Predeal sau Bușteni, ultimele au avut loc la Alma Vii, într-un loc izolat, numai frumusețe. Faptul că-n anul pandemiei Editura Arthur a continuat proiectul, chiar amânând tabăra pentru la anul, mi se pare un fel de miracol. Nu știu o investiție mai mare și mai profesionistă în educația copiilor decât această poveste donquijotească. E adevărat că scriitorii se nasc, nu se fac, dar ca să-și umple forma au nevoie de un context. Cât despre cititori, căci mai ales despre ei e vorba în Locuiește în poveste, se cresc, se antrenează, nu apar din nimic. Până când lectura cu folos va deveni esențială în parcursul școlar, nu memorarea absurdă, nu șablonul, inițiativa Arthur merită toată admirația.
Unul dintre stâlpii simbolici ai concursului Locuiește în poveste este scriitorul Florin Bican. L-am ales ca erou al acestui număr pentru că ține niște ateliere grozave despre poezie, traduceri sau umor, este subversiv și intertextual, iubit de cei mici și deopotrivă de cei mari. N-a lipsit de la nicio ediție a taberelor în care au lucrat cu micii autori și ilustratori câțiva dintre cei mai buni scriitori și artiști vizuali de azi: Mircea Cărtărescu, Adina Popescu, Rodica Zafiu, Simona Popescu, Anca Smărăndache, Horia Corcheș, Dan Ungureanu, Mircea Pop, Alex Moldovan, Laura Grunberg etc. Până descoperiți caii lui fantasmatic-postmoderni, tropicele tâmpe și reciclopediile de povești, dar și noile aventuri apolodorine, citiți răspunsurile acestea lămuritoare.
Ancheta „Locuiește în povesteˮ coordonată de scriitoarea Ioana Nicolaie a fost publicată în revista Tribuna învățământului (nr. 12 | Decembrie 2020).
