Întâmplări cu sare și piper #1. Povestitoare: Raluca Poenaru

În noiembrie dăm startul unei noi serii de povești pe care ni le spun (sau, după caz, ni le desenează) scriitorii și ilustratorii români publicați la Arthur, Genius și miniGrafic. După întâmplările bizare din octombrie, i-am rugat să rememoreze o amintire culinară ‒ fie una nemaipomenită, fie una dezastruoasă, iar dacă există și rețete, cu atât mai bine. 

Prima care a răspuns provocării noastre a fost autoarea Raluca Poenaru ‒ mama lui Pericol, care luna trecută ne-a spus trei pățanii cu păsări, iar acum ne delectează cu o poveste tragi-comică legată de o băutură de vară: socata. Ba chiar ne dezvăluie și rețeta. 

Raluca Poenaru - Socata

Erau anii ʹ80, era vară și cumplit de cald. Nu se vedea niciun nor, nu bătea vântul și, pentru că era exact ora prânzului, lumina soarelui cădea drept pe pământ, așa că de jur-împrejurul blocului, pe unde ne făceam noi de lucru, nu se zărea niciun pic de umbră.

Aveam vreo șapte ani și cel mai mult pe lume îmi plăcea să mă joc pe afară cu copiii. Părinții din ziua de azi ar fi foarte fericiți să își vadă copilul cu prietenii, și nu cu telefoane, tablete și alte dispozitive electronice. Părinții de atunci... nu prea. Ei ar fi vrut să-i ajutăm la treabă, să udăm florile, să cumpărăm pâine, să ducem gunoiul. Aveau dreptate părinții. Dar și noi, copiii aveam dreptatea noastră. Și mai aveam ceva. Aveam metode. 

Metoda 1: Ieșeam afară dimineața și ne mai întorceam seara. Când să facem treabă dacă nu eram acasă? 

Metoda 2: Când plecam din casă, luam și găleata de gunoi. Ne întorceam seara triumfători, cu găleata goală. Nu mai aveau ce zice: făcuserăm treabă!

Metoda 3: Metoda 3... nu există. Sau există, dar nu e chiar metodă, ci mai degrabă un amestec de atenție și speranță. Metoda 3 se numea „tiptil”. 

De cele mai multe ori, nu rezistam chiar toată ziua afară. Uneori ni se făcea foame, alteori sete. Iar dacă nu ni se făcea nici foame, nici sete, atunci sigur-sigur aveam nevoie la toaletă. Așa că aplicam metoda „tiptil”.

Intram în casă tiptil, mâncam-beam-mergeam-la-toaletă tiptil, după care ieșeam la fel de tiptil. Dacă ne prindeau părinții, n-aveam mari șanse să mai ieșim. Ne găseau câte ceva de făcut, își dădeau brusc seama că se făcuse târziu, că e caniculă sau mai știu eu ce. Așa că intratul în casă presupunea riscuri enorme.

După cum ziceam, era vară și cumplit de cald. Mă bătuse soarele în cap toată ziua. Jucasem prinselea, sărisem coarda și elasticul. Eram terminată de oboseală, dar mai ales de sete. Simțeam că leșin dacă nu beau apă. Sau... poate altceva. Pe vremea aia nu aveam sucuri. Foarte, foarte rar ieșeam la cofetărie unde primeam suc și prăjitură. Iar acasă, cel mai bun lucru pe care puteam să-l bem era siropul cu sifon, compotul sau socata.

Știți ce e socata? O băutură făcută în casă din flori de soc, zahăr, lămâie și apă. Acrișoară, dulceagă, aromată și acidulată. Iar dacă mai e și rece... În ziua aia de vară, urcam scările în fugă, obosită și transpirată și nu mă puteam gândi decât la o sticlă de socată. O sticlă de jumătate de litru, maro sau verde din cele care se foloseau pe vremea aia pentru orice: pentru bere, pentru ulei, pentru suc de roșii. Și pentru socată, normal. Îi simțeam deja gustul răcoros, aromat, acrișor. 

Am intrat în casă tiptil (metoda 3, da?), am deschis ușa frigiderului, m-am uitat cu atenție de sus până jos și... nu aveam socată. Am oftat dezamăgită și m-am uitat în dulap. N-am găsit nici acolo. Mai putea fi în cămară, dar ușa de la cămară scârțâia, așa că n-am riscat să mă prindă ai mei. Mi-am șters transpirația de pe frunte, mi-am fluturat puțin tricoul să-mi mai vină niște aer și am renunțat să mai caut. Dar tocmai când mă pregăteam să beau apă de la robinet, mi-a venit ideea!

Sub chiuvetă! Acolo mai putea fi socata, sub chiuvetă. Am deschis dulapul și am văzut-o. O sticlă maro de jumătate de litru, plină-plină. Am luat-o, am închis ochii și am băut vreo cinci secunde fără să mă opresc. Iar când m-am oprit, am crezut că vomit pe loc. Abia atunci i-am simțit gustul. În sticlă nu era socată. Era ulei. Și nu orice fel de ulei, ci ulei stricat, rânced, un ulei care mirosea așa de urât, încât îți întorcea stomacul pe dos.

Am pus sticla înapoi, stomacul mi s-a strâns și am simțit uleiul urcându-mi până în gât. În aceeași clipă am auzit-o pe mama:

 ― Hei, ești acasă? Hai să mă ajuți să șterg praful în bibliotecă!

Mi-am pus mâna la gură și m-am îndreptat tiptil (metoda 3, da?) spre ușă. Am ieșit fără să fac niciun zgomot. Copiii se jucau de-a bucătăria. Un copil spunea „mere”, de exemplu. Iar ceilalți spuneau feluri de mâncare cu mere și de ce ingrediente ai nevoie pentru fiecare. Când am ajuns eu cineva tocmai spusese „cartofi”. Altcineva strigase: „prăjiți”. Cu ce se fac cartofii prăjiți? Cu ulei, nu? Nici cuvântul nu-l mai puteam suporta. Așa că am propus imediat să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.

De atunci n-am mai băgat niciodată ceva în gură fără să mă asigur înainte că știu ce e. Dar voi, pentru senzații tari, puteți încerca să puneți în două sticle identice, închise la culoare, ulei și socată, să le amestecați între ele, să închideți ochii, să luați o sticlă și să beți.

Merită, vă spun eu sigur! Iar dacă nu știți să faceți socată, nu e nicio problemă, vă dau eu rețeta.

Ingrediente 

• 3 l apă

• 5-6 flori mari de soc

• 2-3 lămâi mari

• 300 g zahăr

• 75 ml suc de lămâie

Se spală lămâile cu apă caldă. O lămâie se stoarce, o lămâie se taie felii. Se amestecă toate ingredientele într-un borcan de sticlă de 4 litri. Se acoperă cu o farfurie, se ține pe balcon sau pe pervazul geamului, undeva unde bate soarele. Din când în când se amestecă. Socata e gata în câteva zile, în funcție de cât e de cald.

O să vedeți, socata se face ușor. Iar de băut, se bea și mai ușor. Desigur, depinde ce sticlă nimeriți. Iar dacă nimeriți uleiul, să nu uitați de metoda „tiptil”.