Vocile cărților din copilărie #7. Povestitoare: Daniela Ulieriu

Din poveste în poveste am ajuns la finalul anchetei din luna februarie, prilej cu care autorii și ilustratorii români ne-au vorbit despre cărțile îndrăgite în copilărie și cine le citea cu voce tare când ei încă nu știau să citească. (Cu această ocazie am făcut și un clip simpatic pe care îl puteți urmări aici.)

Încheiem ancheta cu textul Danielei Ulieriu, care ne-a povestit de bunica din partea tatălui – o figură impresionantă care ar merita o carte doar a ei – și o istorie neterminată despre un împărat care avea trei fete și niciun băiat.

Și de data asta am avut noroc să găsim o ilustrație potrivită în volumul Lupul jucător de poker, cu text și desene de Irina Dobrescu. :)

Daniela Ulieriu –  Marame și povești

Bunica mea paternă m-a învățat să scriu și să citesc, deși ea nu făcuse decât două clase primare. Avea o caligrafie desăvârșită, cu gesturi fine și hotărâte, literele i se înșirau una după cealaltă ca mărgelele pe ață, rotunde, egale, agile. Însoțite uneori de desene miniaturale, vii și precise, ar fi putut să ilustreze orice fel de codice medieval. În fiecare lună împrumuta câte o carte de la biblioteca din sat. O citea de mai multe ori, uneori cu voce tare, alteori în gând, mișcându-și buzele, nu întotdeauna începând cu primul capitol. Mă întreba adesea semnificația unor cuvinte. Nu că nu le-ar fi știut, dar voia să mă verifice.

Bunica locuia într-un cătun pitit după păduri și coline. Era o persoană extrem de importantă în comunitate, pentru că era moașa și țesătoarea celor șapte sate care se îmbulzeau în văgăuna dintre dealuri. Aducea pe lume copii, marame și povești. Toți bebelușii născuți în ultimii cincizeci de ani trecuseră prin mâinile ei pricepute, unde se odihniseră câteva secunde înainte să ia contact cu lumea, să se așeze în brațele mamelor și să plângă din toți bojocii.

Într-una dintre camere, bunica creștea viermi de mătase, iar în alta avea un război de țesut. De aici ieșeau metri după metri de pânză de borangic de o frumusețe și un rafinament incredibil, sau covoare pline de flori și de păsări. Uneori omuleți de toate culorile, care se țineau de mână, apăreau și ei printre flori și fluturi.

Pânza în sine nu era doar o simplă pânză, oricât de frumoasă ar fi fost ea, iar bunica mea, oricât de meșteșugit ar fi lucrat, nu era o simplă țesătoare. Cele mai fenomenale povești se așterneau acolo, spuse de mâinile ei și de imaginația mea. 

În fiecare seară, înainte de culcare, îmi mai spunea câte un basm. Din când în când revenea o poveste care începea cu „A fost odată ca niciodată un împărat care era foarte trist pentru că avea trei fete și niciun băiat...” 

― De ce era trist împăratul? întrebam eu de fiecare dată.

― Pentru că băiatul aduce noroc si belșug...

― Și fata?

― Fata aduce... 

Se oprea, se uita la mine și zicea:

― Fata, dacă e cuminte, aduce bucurii părinților. 

― Și atunci?

― Împăratul își dorea un moștenitor, care să-l urmeze la tron.

― Dar de ce o fată nu putea să devină împărat?

― Poate împărăteasă, mă corecta bunica.

― De ce o fată nu putea să devină împărăteasă?

― Era o lege tâmpită, admitea ea. 

― Și împăratul ăsta era puternic?

― Foarte puternic!

― Și putea să facă orice?

― Absolut orice!

― Și atunci de ce nu schimba legea?

Habar n-am cum se termina povestea, pentru că dezbaterile erau lungi, iar bunica, foarte obosită, adormea de fiecare dată înaintea mea și nu reușea să ducă istorisirea până la capăt.

Prima dată când i-am spus fetei mele o poveste, cuvintele mi-au luat-o la fugă din gură și s-au rostogolit aranjându-se cam așa: „A fost odată ca niciodată un împărat care...”, am făcut eu o mică pauză, „care era foarte fericit pentru că avea trei fete. Iar fetița mea a dat din cap ca și cum era cel mai de la sine înțeles lucru de pe lume.