Vocile cărților din copilărie #6. Povestitoare: Ana Rotea
Luna februarie e pe terminate, dar încă mai avem pentru voi povești din ancheta Arthur. Astăzi o avem invitată pe Ana Rotea, care ne încântă de fiecare dată cu umorul ei atipic. Aflăm că în copilărie asculta captivată poveștile înregistrate pe discuri, dintre care una, cu precădere, i-a rămas puternic întipărită în memorie: aventurile lui Mateiaș Gâscarul, care îi dă o serie de lecții boierului care l-a umilit și i-a luat gâștele. (Am aflat că povestea se bazează pe un poem narativ din 1804, de autorul maghiar Mihály Fazekas.)
Am avut noroc să găsim imaginea potrivită cu textul Anei într-una din cărțile publicate la Editura Grafic: Daniel Horia a desenat în Epoca mea de aur. Partea întâi o scenă în care bunica Olga îi pune micului Dani „Capra cu trei iezi” la disc, cu condiția să mănânce spanacul. Însă Dani se lasă furat de vocea povestitorului și uită să mai mestece... Iar același lucru se întâmplă când cealaltă bunică, Catrinel, îi povestește cum părinții o trezeau înainte de răsăritul soarelui ca să-i ajute cu strânsul recoltei.
Ana Rotea – Învârtitorul de plăci
Când încă nu știam să citesc, povestitorul meu de bază era pick-up-ul, învârtitorul de plăci. Urmăream cu degetul, la nesfârșit, ilustrațiile de pe copertele de carton ale discurilor mele cu povești și credeam toate minunile anunțate de vocile antrenate ale actorilor. Așa am făcut rost de un cap plin de idei fantastice, precum cea cu binele care învinge întotdeauna.
Am luat de bune și întâmplările din povestea lui Mateiaș Gâscarul. Întâlnirea cu Mateiaș, băiatul sărman, harnic și cinstit, care nu s-a dat din drumul boierului, e printre primele mele amintiri. Ascultată din nou și din nou, știută pe de rost, povestea mă revolta cu începutul ei în care boierul lua gâștele lui Mateiaș și punea ca acesta să fie bătut, dar mă și fascina prin răzbunarea întreită a gâscarului.
Multe mă mai învăța și îmi valida Mateiaș la sesiunile noastre de parenting pe disc, când vorbea răspicat la supărare („Ba n-ai s-o iei!”), când evalua atent nedreptățile („Să știi că pentru nedreptatea pe care mi-o faci astăzi ai să-mi plătești! De trei ori ai să-mi plătești, cu banii și cu spinarea!”), când nu-și lega așteptările de alții („Nu-mi trebuie răsplată de la tine, eu mi-o iau singur!”).
Și ar mai fi o învățătură cu care am rămas de la Mateiaș: e absolut în regulă să mai și pleci. Să-ți schimbi viața, să te lași de gâște, să vezi ce-i cu lumea asta mare, să te întorci de unde ai plecat doar pentru că vrei, nu pentru că trebuie. Mă opresc aici cu ideea, ca să nu fac din paragraf o pledoarie pentru fugitul de acasă.
Desigur că n-am înțeles eu toate astea la vremea discurilor cu povești, dar de intuit, le-am intuit, de rămas în minte, mi-au rămas. Iar pentru ce nu reușea să-mi strecoare povestitorul meu cel vocal, recupera prin imagini o altă mașinărie minunată, proiectorul de diafilme.
Între cele două aparate, mai cu discuri, mai cu diafilme, n-am dus lipsă de povești. Dar nici n-am știut să citesc până nu am mers la școală. Oricât mi-am iubit primii povestitori, accesul la cărți a fost ca ieșirea de pe banda de accelerare într-o autostradă doar a mea. Poate cunoașteți senzația.
