Vocile cărților din copilărie #5. Povestitori: Carmen Tiderle și Alex Moldovan

La ancheta lunii februarie participă astăzi doi autori tare îndrăgiți: Carmen Tiderle, maestra rimelor trăsnite, și Alex Moldovan, tatăl Olguței și mare priceput la citit cărți pe sub bancă. Amândoi au învățat repede să descifreze literele, căci, după cum am aflat și de la Florin Bican, nu toți scriitorii au avut parte de cineva care să le citească povești înainte de culcare.

Alex Moldovan a descoperit benzile desenate și o sumedenie de povestiri captivante în „Almanahul copiilor”, o serie pe care și-a completat-o de-a lungul anilor și o recitește periodic. 

Vara, Carmen Tiderle asculta poveștile reale ale bunicului – nu întotdeauna ușor de înțeles –, iar în restul timpului se distra de minune inventând situații absurde împreună cu fratele mai mare.

Carmen Tiderle – Chifteaua Paganel

Eh, uite, oricât aș căuta în memorie, nu dau deloc peste imaginea cu mine mică, înainte de culcare, ascultând povești ca să adorm. Poate fiindcă ai mei erau prea osteniți de-atâta comunism, poate că se oprea curentul fix atunci, poate că Sorrell și fiul, albumul cu picturi de la Hermitage, Istoria literaturii a lui Călinescu sau ce-o mai fi fost prin bibliotecă ar fi adormit definitiv un omuleț de 4, 5 ani, sau poate că, fiind al doilea copil, îi revenea primului, care era deja la școală, să se ocupe cu entertainment-ul de dinainte de culcare. Și asta chiar se întâmpla, căci îmi amintesc perfect o hlizeală nesfârșită, dar destul de vag sursa ei. Probabil niște „povești” absurde în care combinam, aberant, tot ce ne venea în minte. Să fi fost cu niște canari uriași care jucau rugby cu capul vecinului Pantilică de la parter sau despre chifteaua Paganel care venea să ne fure bananele verzi de pe șifonier și să deschidă robinetele ca să facă inundație?! Posibil! 

Și mai era bunicul Emilian, tataie Mielu, când mergeam vara la țară. Nu ne citea, dar avea niște povești (unele trăite) pentru orice. Cereai și tu ca omu’ niște apă și auzeai „Tu ești ca ăla, cum a zis ăla?” și urma o poveste din război cu o rusoaică rea și cu niște roșii aruncate într-o baltă cu noroi, sau alta cu un țăran care mergea la târg să-și vândă iapa răpciugoasă și… și… și nu mai știu, dar sigur se termina cu „Așchiomia, că omori mânzul!”, whatever așchiomia means. 

Bine c-am învățat repede să citesc! Și bine naibii că prima carte citită a fost Uriașul Periferigerilerimini, și nu uriașa Istorie a lui Călinescu, c-aș fi adormit sufocată. Sau strivită.

Ilustrație de József Vass din volumul „Olguța și un bunic de milioane"

Alex Moldovan – Almanahul copiilor

Din păcate sau din fericire, ai mei nu obișnuiau să-mi citească nici înainte de culcare, nici după. Pur și simplu nu se gândeau că ar putea sau ar trebui s-o facă. Spun din fericire pentru că așa am ajuns să-mi doresc să învăț cât mai rapid să scriu și să citesc, ca să nu mai am nevoie de ajutorul lor. Așa se face că la sfârșitul clasei a doua devoram deja fără probleme romane de câteva sute de pagini într-o zi sau două. Amintirile mele cele mai dragi sunt legate însă de niște cărți pe care am început prin a le răsfoi, iar apoi le-am recitit până la dezintegrare: seria „Almanahul copiilor”. 

Potrivit DEX-ului, un almanah  e o publicație periodică, de obicei anuală, pentru un anumit domeniu. Pe scurt, erau niște volume în format mare unde, dacă ignorai partea de îndoctrinare și balast patriotic, puteai găsi povestiri, poezii pentru copii, glume sau cuvinte încrucișate. Dar cel mai important e că aveau benzi desenate. Dintr-un motiv sau altul, BD-urile erau o raritate absolută în România acelor ani, așa că le vânam ca un disperat la chioșcurile de ziare unde se vindeau de obicei. Grație lor am făcut cunoștință cu personajele istorice într-un mod mai plăcut decât la școală, luptând împotriva cotropitorilor fasciști alături de piloții desenați de Puiu Manu din „Escadrila nemuritoare”, am tremurat de emoție alături de nemaipomenitul detectiv Kalle Blomkvist și de prietenii lui, care îi demascau pe hoții de bijuterii cu care se înhăitase ciudatul unchi Einar, și am călătorit noaptea alături de Bănică și calul lui însoțind covorul violet de brândușe purtat în spinare de câinii Leu și Dumitru. 

Am recitit aventurile astea de zeci de ori, pierzându-mă în ele ca în niște labirinturi pe care, culmea, deși le cunoșteam la perfecție, nu le puteam părăsi nicicum. Și acum, după patruzeci de ani, păstrez obiceiul de a reciti de câteva ori pe an colecția întreagă, pe care chiar mi-am completat-o de curând cu ultimele numere care îmi lipseau.