Vocile cărților din copilărie #2. Povestitori: Ioana Nicolaie și Péter Demény

Continuăm seria de povești trimise de scriitorii și ilustratorii români despre cărțile îndrăgite în copilărie și cine le citea cu voce tare când ei încă nu știau să citească. Reamintim că tema de la care am pornit este 1 februarie - Ziua mondială a cititului cu voce tare, ocazie cu care am făcut și un clip simpatic pe care îl puteți urmări aici.

Ioana Nicolaie deschide o fereastră spre o casă cu doisprezece frați în care puținele cărți sunt mai toate împrumutate de la bibliotecă, iar în unele seri, tatăl le citește copiilor povești fantastice din Biblie; în acea casă trăiește o fetiță în mintea căreia se creează scenarii minunate, de necrezut pentru frații mai mari.

Péter Demény ne povestește despre Doctor Vaidemine, o prezență neobișnuită din copilăria lui, care din zori până-n seară îi schimba locul obiectelor, iar la culcare îi spunea povești în care băiatul prelua rolul fiecărui personaj în parte.

Ioana Nicolaie – Poveștile ascunse-n mine

A fost odată ca niciodată un greiere vrăjitor..., lasă-mă să spun mai departe!... Și greierele, doar să-l atingi, că-ți împlinea orice dorință. Da, dar nu împlinea dorința cum trebuie, ci o amesteca, adică lua un cuvânt sau altul din ea, sau schimba ordinea, sau... Nu, nu te cred, n-ai visat tu așa ceva. Min-ci-noa-sa! Min-ci-noa-sa! 

Ei bine, dragi copii, bănuiți că poveștile erau visate de fetița care încă e ascunsă-n mine (și care atunci avea cam cinci ani), iar cel care-mi striga mincinoasă era nimeni altul decât fratele meu cu doi ani mai mare. Îmi dădeau lacrimile de ciudă, eu chiar visasem totul. Cineva din capul meu, pe timp de noapte, îmi arătase povestea, așa cum se mai întâmplase și cu altele mai înainte. 

Încă nu știam să citesc, iar în casa mea cu mulți copii – eu am fost a patra din doisprezece frați – se găseau foarte puține cărți. Și-acelea erau mai toate împrumutate de la bibliotecă, de frații mei mai mari, toți niște cititori împătimiți. Scriitoare cred că m-am făcut și pentru ei, dar și din datorie față de primele povești care, în mod misterios, mi-au fost puse în cap. 

Cât despre cititul cu glas tare, tata ne dezvăluia în unele seri cele mai fantastice povești dintr-o carte cu copertă neagră, Biblia. De câteva ori ne mai citise și bunica, din aceeași carte. Și, la școală, n-a fost oră mai frumoasă decât cea în care învățătoarea a descuiat un sertar și-a scos Albă ca Zăpada, minunat ilustrată, din care a început să ne citească. Am scris despre asta în Tot înainte, un roman pentru oameni mari.

Péter Demény – Doctor Vaidemine

Din păcate nu ne cunoaștem, așa că nu aveți de unde să știți că eu am un Doctor Vaidemine prin casă. Oriunde aș pune un lucru, el sare și pune acel obiect într-un loc unde nu mai poate fi găsit. Yvonne e pur și simplu bulversată: Auzi, bărbatule, dar chiar nu știi niciodată nimic?! Mă numește „bărbat” când greșesc cu ceva.

Sunt așa încă din copilărie. Pe atunci, Doctor Vaidemine avea două personalități. Cea din timpul zilei ascundea lucrurile mele ca și acum; cea de seară stătea cu mine până când adormeam și-mi citea basme.

Nu e frumos ce spun, dar îmi plăcea mai mult să-mi zică el poveștile decât mama sau bunica, cu toate că amândouă erau niște povestitoare desăvârșite. Dacă mama spunea o poveste, credeai că ea însăși este Scufița-Roșie, iar dacă o ascultai pe bunica, o identificai cu toate vrăjitoarele bune din Oz sau de aiurea. 

Însă cu Doctor Vaidemine era altceva. Când îl ascultam, mă simțeam ca toate personajele și toate istoriile la un loc, ca o colecție de povești nemuritoare; eram Lizuca și Patrocle, Pinocchio și Geppetto, iezii și lupul, piticii și prințul, câteodată chiar Albă ca Zăpada sau Cenușăreasa.

Într-o seară, Doctor Vaidemine s-a întors cu chipul pe care i-l știam din copilărie și mi-a citit o poveste. Era despre un tânăr de cincizeci de ani care se comporta ca un copil și care în sfârșit devenise un om matur, demn de dragostea prietenei sale, care îl iubea cu un fel de amărăciune. 

Nu pot să vă spun cât m-a răscolit povestea asta și cât de bucuros am fost în același timp. Dimineața m-am trezit cu un zâmbet larg. În bucătărie, Yvonne mi-a întins șosetele pe care le găsise sub frigider. Când i-am povestit ce aflasem de la Doctor Vaidemine, a zâmbit melancolic și mi-a zis că mă iubește oricum. Am vrut s-o cred.