Vocile cărților din copilărie #1. Povestitoare: Raluca Poenaru și Anca Smărăndache
Pe 1 februarie se sărbătorește Ziua mondială a cititului cu voce tare, iar autorii și ilustratorii români povestesc pe blogul Arthur despre cărțile îndrăgite în copilărie și cine le citea cu voce tare când încă nu știau să citească. Textele lor vor fi publicate pe blog toată luna februarie, iar voi nu uitați să le citiți celor dragi cu orice ocazie, pentru a transmite mai departe bucuria lecturii.
Începem cu Raluca Poenaru, care ne-a povestit cum ea și sora ei se foloseau de orice sursă de lumină, cât de slabă, pentru a putea citi noaptea, după ce părinții le trimiteau la culcare. Probabil că există o zână a cărților, care urmărește nevăzută copiii ahtiați după lectură, căci la final cele două fete primesc un dar neașteptat. Povestea Ralucăi este însoțită de ilustrația Ancăi Smărăndache, realizată pentru ZICI 2023 (Citim Împreună România/ Reading Together Romania), o campanie cu un slogan tare simpatic: O carte, un glas, multe urechi!
Raluca Poenaru – La lanternă, la radiator, la becul de pe stradă
Am copilărit într-o vreme în care, în casă, singura distracție a copiilor era cititul. Am copilărit într-o vreme în care singura distracție (după părerea mea de atunci) a părinților era să-și trimită copiii la culcare la ora nouă. Copiii se băgau în pat, părinții le spuneau „Noapte bună”, le stingeau lumina și le închideau ușa. Iar copiii ce făceau?
Copilul cel mic (adică eu) aștepta cu sufletul la gură. Copilul cel mare (adică soră-mea) se dădea jos din pat, se ducea la șifonier și lua de acolo lanterna ascunsă. Lua și cartea. Ne băgam amândouă sub pătură. Ea aprindea lanterna, deschidea cartea și începea să citească cu voce tare. Odată cu cartea, în mintea mea se deschideau lumi fantastice, cu cavaleri și regine, cu exploratori și aventuri incredibile, cu jungle, deșerturi, munți și oceane, câmpii cu flori și zăpezi veșnice, cu oameni curajoși și buni, drepți și deștepți, cu povești înduioșătoare sau amuzante...
Astea ne-au pus capac! Poveștile amuzante. Era două noaptea, iar eu și soră-mea râdeam atât de tare încât i-am trezit pe ai noștri. Nici nu ne-am dat seama când au venit în camera noastră și au aprins lumina. Nici nu ne-am dat seama când au ridicat pătura de pe noi. Râdeam în hohote, ne tăvăleam prin tot patul, ne țineam de burtă și ne dăduseră lacrimile.
Ne-au luat lanterna. Iar seara următoare a fost o seară tristă. Stăteam în pat și tăceam și niciodată nu fusese o asemenea liniște la noi sub pătură. O liniște care-mi dădea fiori. Am început să tremur și m-am dus să le spun alor mei că mi-era frig.
Am copilărit într-o vreme în care era frig prin casele oamenilor. Ai mei ne-au pornit radiatorul – o dihanie mare, de tablă, cu două rezistențe groase care se înroșeau ca focul. M-am uitat la soră-mea, soră-mea s-a uitat la mine, ne-am așezat cu pătura pe spate în fața radiatorului, soră-mea a luat cartea și a început să citească.
Palmieri uriași au crescut într-o clipă la noi în cameră, au spart tavanul și s-au dus sus, tot mai sus, iar printre ei s-au născut vulcani aprinși, palate de marmură, poteci de munte, tigri și urși, papagali și pirați, balauri, zmei și războinici care în buzdugane s-au bătut, în săbii s-au tăiat și pe viață și pe moarte s-au luptat. Toată iarna. Dar într-o zi a venit primăvara; era soare, înfloriseră pomii și nici chiar eu nu mai puteam pretinde că mi-era frig.
Ai mei ne-au luat caloriferul și asta a fost. Stăteam sub pătură, eu mă uitam la soră-mea, soră-mea se uita la mine și cum ne uitam noi așa, am zărit ceva strălucitor strecurându-se prin jaluzele. Le-am ridicat. Chiar în fața ferestrei noastre se montase un stâlp de iluminat. Mare, înalt. Cu un bec enorm. Camera noastră s-a luminat dintr-o dată. Ne-am luminat și noi. Ne-am urcat pe pervaz, ne-am pus pătura pe spate și am auzit dintr-o dată un strigăt de indian. Soră-mea începuse să citească Winnetou.
*Ilustrația de copertă este realizată de Dan Ungureanu.
