Vertijia - prezentare și fragment

17 septembrie 2018
Vertijia - prezentare și fragment

Vertijia deschide o lume feerică, dar în care nu totul e vis și armonie. Dimpotrivă, pericolul distrugerii e mai prezent ca niciodată, iar posibilitatea salvării, în mâna unor făpturi care, aparent, nu au prea multă putere. Ca și în Ferbonia, și aici aparențele înșeală, iar eroii ferbonieni se regăsesc, într-o nouă aventură, în care copacii vorbesc și iau prizonieri, forțele răului riscă să arunce un întreg regat în întuneric, iar lupta se dă pe viață și pe moarte. De astă dată, cei trei prieteni își vor uni priceperea și curajul pentru a salva de la distrugere minunatul Artuerpi, un tărâm al bunătății și al dreptății, în care, însă, un praf galben, cu efecte malefice, a făcut să  încolțească germenii distrugerii. Arbocenii, locuitorii lui care au rămas  neatinși de blestemul pulberii care i-a contaminat pe foarte mulți dintre ei, trăiesc cu teama că lumea lor, odinioară fermecată, se va spulbera, iar ajutorul celor trei prieteni Luvia, Fil și Piper, le devine neprețuit.

Vertijia promite o cădere liberă într-o poveste alertă, stufoasă, abundent și hipnotizant ilustrată de Anca Smărăndache, în care veți regăsi gustul aventurii și impulsul curajului, însuflețind episoade ieșite dintr-o imaginație de-a dreptul arborescentă.   

Un text de Eliza Ștefan

 

FRAGMENT 

 

Lumea aceasta, dragii moșului, ne-a fost dată încă dintru început ca o felie desăvârșită. Creatorul a potrivit în ea destulă adâncime, ca să nu rămână netedă și pustie, i-a dăruit întindere, ca să poată aluneca de-o parte și de cealaltă marea, și pe toate le-a alipit de un miez puternic care să le țină unite. Şi-apoi, cu toată răbdarea, a așteptat. Dacă Artuerpri, așa cum numise felia, dădea să se surpe cumva pe dedesubt, prindea imediat un asteroid și-o îndrepta, dacă-și schimba doar cu puțin orientarea, o apuca de o margine și, ca să rămână dreaptă, o întindea ca pe o foaie. Căci deasupra se găsesc alte lumi, alte felii, și dedesubt, într-un șir numărat, se întind felii tot mai ciudate. Pericolul cel mai mare era că din cine știe ce greșeală unele felii s-ar putea nărui peste altele. Cum asta nu trebuia să se petreacă, fiecare câmp avea să rămână în locul hărăzit, fiecare lume, oricât de atrasă ar fi fost de cealaltă, nu putea să se ciocnească. Fiindcă atunci totul s-ar fi rupt, ar fi explodat, ar fi urmat o nemăsurată distrugere.

Și-atunci Creatorul s-a gândit cum să le apere pe fiecare în parte. După mai multe încercări și-a dat seama că trebuie să pună granițe. Dacă peste-o felie a lipit un cer albastru, făcut din cel mai dur material, peste alta a dăltuit un văzduh verde și peste o alta unul portocaliu. Așezate între cele mai stabile câmpuri de forțe, nimic nu mai avea cum să le străbată. Și a continuat cu feliile rămase cărora le-a adăugat cei mai strașnici piloni de susținere. În unele a turnat în adânc câte-un vulcan ca un uriaș viu care să le strângă în jurul său pentru totdeauna. Pe altele le-a întocmit astfel încât, chiar dacă se apropie prea tare, să poată trece una prin alta. Multe rotiri a robotit Creatorul ca să despartă pentru totdeauna feliile. Și mult și-a dorit ca lumile să rămână scăldate veșnic în minunata lumină pe care El Însuși le-a strecurat-o.

Artuerpri, dragii moșului, știu și puieții de pâlc, e felia noastră. Ca nu cumva să se rostogolească în hău minunile de pe ea, Creatorul ne-a picurat mai întâi marea. Îl bucurau valurile lucind în asfințit, îl încântau culorile minunate izbucnind la fiecare rotire de astru. Dar cum în celelalte lumi împărțise podoabe ce începuseră să rodească, s-a gândit că n-ar fi rău să ne dea încă un dar. Și-acela, deși nu părea cine știe ce la început, căci nu se bănuia că-i luat din însuși veșmântul Său, a fost, de fapt, Pânza. A întins-o cu grijă pe fundul mării și a lăsat-o apoi să se împlinească. Un miros puternic de cimbru s-a desprins atunci din ape.

Primele lucruri izvorâte din Pânză n-au fost algele, nici viețuitoarele adâncurilor și nici rădăcinile unor arbori uriași care să atârne-n gol spre feliile celelalte. Din cauza greutății ei sau a micilor explozii subterane s-au ivit după un timp lung cele dintâi denivelări. Cel puțin așa credeau câțiva din vechii înțelepți care au ajuns la concluzia că întreg universul e o ciocnire de cifre și de unde. Iar alți înțelepți, care socoteau că singurul scop al feliilor era să se umple de viață, au înțeles că Pânza a țâșnit afară din singurătate. A mai ieșit și din nevoia de-a cunoaște, de-a pricepe cât mai în amănunt Artuerpri, adică marea enigmă cu care se contopise. A răscolit multe rotiri valurile până a reușit să se arate ca un nufăr cu patru flori mari. Și-acestea din urmă, florile de țărână, s-au dovedit a fi cele patru insule. De pe spinarea lor, Pânza a văzut, în sfârșit, stelele după care tânjise atâta.

Cum suprafața pământului nou era grozav de mocirloasă, a fost nevoie să schimbe și asta. Mai întâi a lăsat să se împlinească primele semințe, a migălit rădăcini, a dat drumul mușchiului verde, florilor, frunzelor de atâtea feluri. După numeroase rotiri, nimeni n-ar putea ghici câte anume, a știut că venise vremea să-și împrumute altora viața. Aici, în Arbocia, a plămădit prima arbociță, un miracol cum nimeni nu-și imaginase. După ce-a picurat conștiință în ea, a lăsat-o să crească. Iar aceasta s-a ridicat drept, cu mlădițele-i acoperindu-i minunat spatele, cu pletele revărsându-i-se pe umeri, cu ochii scânteietori prin care Pânza își putea contempla, ca pe-un miracol, întreaga înfăptuire. I-a dat libertate cât să-și schimbe încontinuu așezarea, să îndrepte câte-un povârniș, să împodobească tot mai mult suprafața. Nopțile însă trebuia să se întoarcă și să se prindă pentru câteva ceasuri de Pânză. Iar făptura aceasta nouă i s-a părut dreaptă, cuviincioasă, căci pe-atunci nimeni nu cunoștea greșeala.

— Mamă, oare n-ai putea să-mi dai încă un tovarăș? a rugat-o într-o bună zi arbocița.

— Cum să nu? a răspuns Pânza şi a lăsat să se ridice cel dintâi arbocen.

A picurat înțelegere și-n vinele lui și l-a trimis mai departe pe insulă. Din ceasul acela toate au început să se schimbe. Poienile s-au umplut de vegetație, lacurile s-au prins de matcă, stâncile s-au așezat mai abrupt în ele însele și totul s-a acoperit de viață. Pânza a ajutat apoi să ia ființă cel dintâi pâlc. Prin ochii și prin sufletul fiecărui puiet nou putea ea însăși să înțeleagă lumea. Arbocenii au crescut, s-au înmulțit, căci asta le dădea pace și bucurie. Iar Pânza a priceput că, oricum s-ar fi zguduit restul feliilor, marea ei datorie era să-și apere insulele, să protejeze zi și noapte Artuerpri.

Câțiva arboceni pricepuți la meșteșuguri au fost duși într-o zi pe insula a doua, ca s-o schimbe într-o întindere roditoare. Cum pe atunci încă nu apăruseră tirolienele, s-a folosit tunelul de legătură străvechi, astăzi pierdut. În câteva zeci de rotiri, insula aceasta a ajuns parcă și mai frumoasă decât Arbocia. De pe două spinări, lumea i se arăta Pânzei și mai frumoasă.

După o vreme, Pânza i-a îndrumat din nou pe arbocenii aleși. Și-au apărut, ca un lanț, primele tiroliene. Nu era armonie și pace mai mare. Se iviseră între timp și restul viețuitoarelor, de la insectele greu de văzut cu ochiul liber până la cormoranii străvezii, de la veverițele de stâncă până la aricii înaripați, care încă se bucură de văzduhul feliei noastre. Algele s-au răsfirat în răcoarea mării și pești feluriți au început să vârsteze apele până spre margine. În locul acela, curenții marini îi opreau să cadă-n cascadele ce i-ar fi rostogolit până spre cerul altei felii.

În insula a treia au ajuns arbocenii cu idei năstrușnice. Unii, de pildă, se gândeau să facă niște meduze mecanice atât de ușoare, încât să se poată înălța și să-i ducă apoi în zbor de-o parte și de alta a insulelor. Alții erau convinși că-n întinsul Artuerpri se găsește un munte ce țâșnește în sus până aproape de altă felie. Dacă-ar pune o scară pe el, își ziceau ei, ar explora apoi niște tărâmuri cu totul fantastice. Altul se jura, de parcă ar fi văzut cu ochii lui, că stelele sunt lămpi pe care le aprinde în fiecare seară ființa cu brațe multiple pe care stă universul. Deși păreau plini de ciudățenii, legătura cu Pânza le dădea totuși echilibrul de care aveau nevoie. Insula a treia a devenit tot mai înfloritoare, încetul cu încetul le-a întrecut pe toate.

Arbocenii s-au dus apoi mai departe și și-au întins pâlcurile și pe ultima insulă, cea cu un deșert neprietenos în mijloc, Tak, în care cădeau meteoriţii, mai ales atunci când erau ploi de stele. De locul acela s-au ferit, dar serele lor de înseninare au ajuns iubite de toată lumea. Căci pe atunci nu se știa ce-i răutatea, nici ce-i crima, nici invidia sau ura față de aproapele tău.

Pe toate insulele locuiau doar arboceni. Ziua în care acum patruzeci de rotiri au apărut primele semne de schimbare a rămas ca o amintire nespus de dureroasă. Poate ar fi trebuit să fim ceva mai atenți la fumul verzui ce apărea câteodată în mijlocul deșertului. În primele ceasuri au venit câteva vești contradictorii din Primitiv: ba că nu știu ce cultură de sevă a fost compromisă de puricii albi și arbocenii trebuie să plece urgent să vadă despre ce-i vorba; ba că ar fi apărut o cascadă tocmai pe povârnișul de sus; ba că niște roți de la tiroliana cea mare trebuie unse; ba că s-a rupt una dintre frânghiile de transport. În fiecare situație a urmat desprinderea de Pânză. Apoi, necazul a căzut ca un trăsnet, căci la prânz a urmat ruptura finală. Arbocenii aleși n-au mai răspuns la nicio întrebare. În aceeași zi au năpădit pâlcurile și-au început decimarea. Dar toate acestea le-am aflat mai târziu, când s-a declanșat primul război de expansiune. O vreme veștile au dispărut cu desăvârșire.

Dacă s-ar fi întrerupt doar schimburile economice, catastrofa n-ar fi fost prea mare. Căci arbocenii se descurcau peste tot, nu sufereau prea mult de pe urma dispariției unor mărfuri, de ce să nu înceapă să investească chiar ei în culturile de care aveau trebuință? Numai că la nici două săptămâni au apărut primele semne de agresiune. Pâlcuri de indivizi foloseau tiroliana pe ascuns ca să jefuiască coasta celei de-a treia insule. Până atunci nu existase cuvântul hoție. Nu ar fi putut spune nimeni nici ce-i acela un jaf. În Artuerpri nu se cunoșteau nici vorbe precum cruzime, batjocură, zdrobire, distrugere, pârjolire, moarte, schingiuire, spargere și multe altele din același registru. Le-am învățat cu timpul, dragii moșului, și fiecare dintre ele ne-a produs suferințe aprige. După aceste invazii sporadice au urmat cele două războaie.

Vechiul Artuerpri de odinioară, atât de armonios și de minunat, își vedea cu propriii ochi distrugerea. Pânza s-a umplut de amărăciune, dar, oricât de rău i-ar fi părut că ne-a adus pe lume, tot ne-a ajutat, tot s-a luptat ca să ne apere.

Eu pricep zilnic asta, dragii moșului, ca arbocen ales simt toate zbaterile ei. Binecuvântatul Artuerpri a ajuns fărâme de-a lungul a doar zece rotiri. Restul de treizeci de rotiri am retrăit zi de zi înfrângerea. Draga mea Teria, cum de te-am pierdut tocmai pe tine? E greu pentru noi, cei încă legați, să simțim mereu suferința asta grozavă. Mă bucur, Râmtare, că-mi dai dreptate, tu știi prea bine despre ce e vorba.

Dar să ne întoarcem... În ziua de azi, arboceni ne mai socotim doar noi, cei de pe insula aceasta. Ne-am păstrat sunetele Ar, din ArTuErPri, și am devenit Arbocia. Sunetele Tu au devenit Tufish, iar Er s-au transformat în Erbiza. Pri-ul final, ca și cum ar fi o predestinare la mijloc, a ajuns nenorocitul de Primitiv. Nimeni nu mai vrea să audă de el, căci a distrus pe jumătate Erbiza, iar în Tufish a făcut cel mai mare prăpăd. Dacă nu am fi fost atât de vigilenți, dragii moșului, și dacă nu ne-am fi luptat din răsputeri

cu invadatorii de pe coastă, ar fi căzut demult și Arbocia. Slavă cerului că măcar ea a rămas întreagă și că putem purta încă discuția asta.

Cam astea au fost întâmplările, cam asta e suferința noastră cea mare. Doar jumătate din Erbiza și Arbocia au rămas libere. E lesne de înțeles că trebuie să fim cu ochii în patru și să păzim tot ce mișcă. De aceea ne-am purtat atât de neprietenos și cu voi, dragi prieteni de pe cine știe ce felie. Dar acum avem de gând să ne răscumpărăm greșeala. Oricât de ciudat ar părea, am decis să vă însoțim în călătoria voastră. Sper totuși că nu vă gândiți să mergeți în Primitiv. Ar fi vai de coaja voastră. Încotro, dragii moșului? 


Ioana Nicolaie, Vertijia (Editura Arthur, iunie 2018)

Ilustrații de Anca Smărăndache

Toate drepturile rezervate © Grupul Editorial ART