Vama fantomă, o apreciere de Maurice Sendak (1996)

Ştii că te afli în mâini foarte bune când, în mijlocul unui dialog educativ zăpăcitor, autorul te dezarmează:
— Cred că pur și simplu nu m-am gândit, spuse Milo.

— EXACT! strigă câinele și alarma îi sună din nou. Acum știi ce trebuie să faci.

— Mă tem că nu, recunoscu Milo, simţindu-se cam prost.

— Păi, continuă nerăbdător câinele de pază, de vreme ce ai ajuns aici fiindcă nu te-ai gândit, e rezonabil să deduci că trebuie să începi să gândești ca să ieși. Zicând acestea, sări în mașină.

Inima mi s-a topit la ceea ce a spus după aceea câinele de pază Tock (vezi ilustraţia lui Feiffer), la prima mea lectură, demult: „Te superi dacă mă urc și eu? Ador plimbările cu mașina!“ Iată-l pe Norton Juster cel cu mintea fecundă ciupind coarda corectă exact în momentul oportun.

Vama fantomă ţopăie, levitează, abundă de note corecte în locurile potrivite, cum îi șade bine unei adevărate capodopere. Reacţia primilor critici a fost entuziasmată; ei și-au garnisit cronicile cu calambururi exuberante și jocuri de cuvinte justeriene. Comparaţia cu Alice în Ţara Minunilor este inevitabilă, „căci autorul demonstrează aceeași ingeniozitate, același sarcasm și același spirit ludic în atacul său împotriva folosirii șablonarde a cuvintelor“. Toate bune și frumoase. E minunată, de fapt, această recunoaștere instantanee de către criticii contemporani. E chiar plăcut, de-a dreptul duios,  să fii comparat cu Alice, deși am bănuiala că Norton Juster ar fi preferat să-i fie asemuită cartea cu Vântul prin sălcii. Cartea a fost asemuită până și cu Bunyan! „Așa cum Călătoria pelerinului își propune ca obiectiv trezirea spiritului leneș, Vama fantomă tratează problema însufleţirii minţii trândave.“

Cele de mai sus l-ar încânta pe orice tânăr autor, dar comparaţiile cu Carroll și Bunyan abia încep să ne dea o idee despre calităţile care fac din Vama fantomă o carte splendidă. Pentru mine, această scriere minunată este în primul rând produsul minţii și sufletului lui Norton Juster, menschkeit-ul său. Un alt aspect al minunii: deși Vama fantomă este o fantezie extraordinară, ea este strâns ancorată în aici și acum, degajă un sentiment viu și alarmant al realităţii. Jules Feiffer – din clasa rarilor artiști care se pricep să deseneze idei – combină, în superbele lui ilustraţii șocante, trase în peniţă, aceeași realitate insistentă cu fantezia neţărmurită.

Vama fantomă este produsul unui loc și al unui timp care mă umplu de sfâșietoare nostalgie. A apărut la New York în 1961, acel glorios moment din istoria editării cărţilor pentru copii în Statele Unite când noi, puștii norocoși – Norton, Jules, subsemnatul și mulţi alţii – eram antrenaţi cu toţii în aventura publicării, plină de riscuri și de momente înălţătoare, care aproape mi se ștersese din memorie. Unica noastră dorinţă era aceea de a uimi. Nu existau tentaţii, fiindcă banii erau puţini, iar „cărţuliile pentru puștani“ erau ferm bătute în cuie la baza „totemului unei cariere literare“. Era, pur și simplu, lesne să rămâi ingenuu și curat, să fii tu însuţi într-un mod dezinvolt – o turmă de pui de balenă fericiţi, vânturându-ne lacomele cozi triunghiulare și plonjând în străfunduri după aur. Vama fantomă e aur pur.

Recitind-o acum (până și Milo s-ar mira de cât de repede au trecut, val-vârtej, treizeci și cinci de ani), sunt din nou mișcat de aplombul, certitudinea și strălucirea unei cărţi care știa că trebuie să existe. Îţi declanșează același șoc al recunoașterii ca la prima lectură, aceeași emoţie și pură încântare datorate splendidelor și trăsnitelor acrobaţii verbale. Totodată, este profetică și înspăimântător de actuală în ceea ce privește viaţa citadină de la sfârșitul anilor nouăzeci. Cartea se ocupă, în termeni fantastici, de probleme temute, precum specializarea excesivă, deficitul de comunicare, conformismul, cupiditatea, toate relele alarmante ale timpurilor noastre. Lucrurile au degenerat de la rău la mai rău și la hidos. Îndobitocirea Americii progresează în ritm susţinut. Demonul Ignoranţei, al Exagerării Sfruntate (ai cărei colţi feroce sunt meniţi doar „să mutileze adevărul“) și al meschinei Scuze Străvezii s-au aciuat între zidurile Regatului Înțelepciunii, în timp ce Gorgone precum Ura și Răutatea, Tiranicul Ştie-Tot și mai ales Triplii Demoni ai Compromisului ocupă poziţii înalte de dregători peste tot în lume. Este evident că preafrumoasele prinţese Rima și Raţiunea au fost din nou surghiunite. E nevoie de Milo! E nevoie de el și de prietenii lui dragi, Tock, câinele de pază, și Farsorul, ca să le mai salveze o dată. Avem nevoie de ei, să se caţere în drăguţa mașină electrică și să parcurgă drumul plin de meandre din jurul Buclucurilor, al Colinelor Confuziei, al Munţilor Ignoranţei, până la Castelul din Aer unde sunt captive Rima și Raţiunea, ca să ni le aducă înapoi. În timp ce așteptăm, să ne bucurăm de marele noroc că ni s-a dat, în urmă cu treizeci și cinci de ani fericiţi, Vama fantomă. Mazel tov, Milo, Norton și Jules!

La 25 de ani distanță de acest text scris de artistul Maurice Sendak și la câteva zile de despărțirea de scriitorul Norton Juster (2 iunie 1929 - 8 martie 2021), îi invităm pe cititori să (re)descopere Vama fantomă. Criticii au numit-o „o versiune modernă a lui Alice în Țara Minunilor, o carte care își va conduce cititorii într-o călătorie fantastică pe drumul spre înțelepciune.“ (The Gaurdian)

Norton Juster | © Bill Greene/The Boston Globe, via Getty Images

Vama fantomă

Introducere

Ca majoritatea lucrurilor bune ce mi s-au întâmplat în viaţă, am scris Vama fantomă din dorinţa de a evita altă muncă – ceva ce mi se cerea să fac. Unii oameni procedează astfel. Printre ei, și eu. Să mă explic.
În 1957, demobilizat din armată, am venit la New York, unde am început să lucrez într-un birou de arhitectură, cu scopul de a acumula experienţa necesară pentru a practica într-o bună zi arhitectura. Căci asta sunt eu în viaţa de zi cu zi și așa mă văd. Dacă m-aţi scutura în toiul nopţii ca să mă treziţi și m-aţi întreba ce sunt, v-aș răspunde, bolborosind, „arhitect“, nu „scriitor“, „profesor“ ori altceva. Ceea ce nu înseamnă că aș considera scrisul sau predarea activităţi secundare. Pentru mine, ambele ocupă un loc deosebit de important. Dar arhitectura este cea care mi-a modelat viziunea despre lume și atașamentul faţă de anumite idei.

Muncind la New York (1958 – 1959), am dezvoltat un mare interes faţă de felul cum oamenii își văd mediul ambiant și trăiesc în mijlocul lui – ce te face să te simţi bine ori rău într-o anumită localitate, în care ne construim orașele și municipiile. Mi-a venit ideea că ar fi plăcut și instructiv să scriu o carte pentru copii despre toate astea. La urma urmei, ale lor vor fi conștiinţa și preocupările care vor modela ambientul viitor. Am primit un grant ca să scriu o carte despre urbanism și perceperea spaţiului urban: am renunţat la slujbă și m-am dedicat imediat masivei munci de cercetare absolut necesare pentru un astfel de proiect. Nu peste mult timp, am descoperit adevărul unui vechi proverb: „Când vrea să te pedepsească, Dumnezeu îţi îndeplinește dorinţele“.

După multe luni de trudă, eram epuizat și descurajat, așa că mi-am luat o vacanţă și am plecat la mare pentru câteva zile, mulţumindu-mă să mă plimb pe plajă. Şi, firește, ca să nu mă mai preocupe planificarea urbană, a trebuit să mă gândesc la altceva. Hoinărind așa, mi-am amintit de o conversaţie avută cu câteva luni înainte, la un restaurant. Eram singur la bar, așteptând să fiu condus la o masă, când lângă mine s-a așezat un băiat de zeceunsprezece ani. După câteva clipe, m-a întrebat din senin: „Care e cel mai mare număr care există?“ O întrebare surprinzătoare, de genul celor pe care tinerii se pricep de minune să le pună. L-am întrebat care credea el că ar fi cel mai mare număr existent, iar când mi-a răspuns, i-am cerut să adauge unu. El mi-a cerut să fac același lucru. Am continuat ca la ping-pong, iar apoi ne-am simţit minunat discutând despre infinitate și dându-ne seama că, pur și simplu, era imposibil să ajungi acolo de aici. Curiozitatea mi-a fost stârnită, am fost proiectat înapoi în amintirile din copilărie, mi-am amintit în ce fel mă gândeam la misterele universului. Așa că am început să scriu un text pe care l-am socotit la început o povestioară despre confruntarea unui băieţel cu cifrele și cuvintele, cu sensurile și alte concepte stranii impuse de sus copiilor.

Cu cât înaintam cu scrisul, cu atât mai distinct îmi aminteam de lucrurile pe care le văzusem și de care mă minunasem în copilărie. De ce eram pus să învăţ atâtea chestii aparent irelevante pentru viaţa mea din perioada aceea? Dificultatea de a înţelege lumea și straniul, ilogicul ei modus operandi. Dar, mai ales, cantitatea enormă de timp pe care o petreceam neinteresat de nimic din ceea ce mi se cerea să învăţ ori să fac. Pentru mine, la vârsta de zece ani, pur și simplu parcă nu existau prea multă Rimă și Raţiune.

Umpleam, fericit, colile de hârtie, iar povestea creștea. Cel mai grozav lucru era că ţinea departe de gândurile mele cartea la care se presupunea că lucram. Am tot scris, până s-a strâns o colecţie de episoade, dialoguri și personaje, dar nu aveam idee încotro mă îndreptam. Mă simţeam în al nouălea cer. Mă încânta prilejul de a întoarce lucrurile cu susul în jos, de pe faţă pe dos, și de a mă delecta cu toate bancurile proaste, calambururile și jocurile de cuvinte aflate de la tata când eram mic.

După ce scrisesem circa cincizeci de pagini, o prietenă le-a dat unui redactor de editură cunoscut de ea. Peste câteva săptămâni, mi s-a oferit un contract ca să termin cartea. Dumnezeule! Era de-acum o carte care trebuia terminată! Nu mai era o simplă joacă. N-o mai posedam eu, mă poseda ea pe mine! Am luat-o de la început, făcând tot posibilul ca să uit de contract. Încetul cu încetul, munca a redevenit amuzantă. După vreo șase luni, prinţesele fuseseră eliberate, se reinstaurase oarece ordine, cel puţin temporar, și atât Milo cât și eu învăţasem câte ceva.

Se cuvin adăugate câteva vorbe despre ilustraţii. Pe vremea când scriam cartea, împărţeam un duplex mare și cam dărăpănat din New York City cu Jules Feiffer. Jules se afla la începutul carierei. Îl intriga dute-vino-ul de la etajul de deasupra și, din când în când, citea secţiuni din manuscrisul meu și făcea crochiuri pentru posibile ilustraţii. Schiţele acelea erau splendide – perfect adecvate spiritului cărţii. Am hotărât împreună ca el să fie ilustratorul. Existau, însă, câteva piedici mărunte. El, pur și simplu, detesta să deseneze unele lucruri. În primul rând, hărţi. Eu mă dau în vânt după hărţi, cred că unul dintre motivele pentru care am scris povestea era faptul că puteam include în ea o hartă, precum în volumașele lui Arthur Ransome cu care mă desfătasem în copilărie. Așa că la hartă am lucrat împreună. Lui Jules nu-i plăcea să deseneze nici cai. În scena de la sfârșit, când prinţesele și Milo sunt salvaţi din ghearele demonilor, oștirile Regatului Înţelepciunii vin călare. Primele schiţe ale lui Jules îi înfăţișau pe luptători călare pe pisici. De la o vreme, totul a devenit un fel de joc: el inventa moduri de a desena așa cum dorea, pe când eu născoceam lucruri care să-l pună în dificultate maximă. Bunăoară, în Munţii Ignoranţei există o ceată de demoni care-l ameninţă pe Milo. Printre ei, Triplii Demoni ai Compromisului. Unul e scund și gras, al doilea înalt și slab, iar al treilea e asemănător celorlalți doi. Dintr-un motiv oarecare, n-au fost ilustraţi. Jules s-a răzbunat, totuși, pe mine, desenându-mă ca Omul-Dacă-Vreme (p. 24), un semi-lunatic mic de statură, chel și bondoc, în togă. Total nedrept, deoarece toţi cunoscuţii știu că eu nu port niciodată togă.

Oricum, n-am mai reluat lucrul la volumul despre perceperea problemelor urbanismului, dar partea  curioasă este că multe idei pe care le avusesem pentru acea carte s-au strecurat în final în Vama fantomă. Poate într-o zi mă voi întoarce la acel proiect, ca să evit să fac altă treabă.

Norton Juster

În ianuarie 2013, autorul a scris următorul text care urma să deschidă ediția în limba română a romanului: 

Marea mea sursă de inspiraţie a fost tata. El era un om liniștit și răbdător, care-mi încuraja ideile nu o dată năstrușnice și imaginaţia debordantă. Avea un subtil simţ al umorului și o dragoste specială pentru jocuri de cuvinte și calambururi, moștenită de mine și care, într-un fel sau altul, apare în multe din povestirile mele. Venise în America de copil, cu mama lui, cam la începutul secolului XX. Erau din România.

Eu n-am fost niciodată în România. Când am aflat că-mi va fi publicată cartea acolo, m-a emoţionat gândul că s-ar putea să aflu mai multe despre ţara natală a tatei, despre cum i-a fost influenţată și formată viaţa.

Am convingerea că vieţile ne sunt influenţate crucial de experienţele timpurii, de locul în care am crescut și am început să devenim cei care suntem acum.
Americanul Samuel Juster era un produs al României și Americii, iar americanul Norton Juster e continuarea acelei moșteniri amalgamate. Sunt nerăbdător să aflu mai multe despre el și despre mine însumi.

Sper să vă placă povestea mea.

Norton Juster, Vama fantomă. Ilustrații de Jules Feiffer

Traducere din engleză de Virgil Stanciu

Colecția Cărțile de aur ale copilăriei