Urbex Hunting, păsări Dodo și multă viață pe bune. „Ultima provocare” de Adina Rosetti

De când am citit, la începutul verii trecute, un fragment din noul roman pentru adolescenți al Adinei Rosetti, abia așteptam să fie publicat, ca să văd unde va merge povestea asta care începe cu o pasă de fotbal, un accident și-un sneak peak spre un tocilar pe care-l simțeam că va deveni preferatul meu. Ei bine, a trecut mai puțin de un an și Ultima provocare, romanul Adinei Rosetti, este deja publicat, ba chiar s-a aflat și printre cele mai bine vândute cărți ale Editurii Arthur de la Bookfest. Un binemeritat loc, alături de nume uriașe precum Roald Dahl, David Walliams și Rick Riordan. Bravo vouă, Alex, Mara și gașca!

Cine sunt Alex și Mara? Doi dintre protagoniștii cărții, dar ajungem imediat la ei.
 

Trebuie neapărat să mă întorc la începutul romanului, pe care l-am pomenit mai sus. În secțiunea de Mulțumiri, autoarea dezvăluie cine i-au fost consilierii în materie de specii de dinozauri, Spotify și fotbal, dar eu încă stau și mă gândesc câte meciuri, câte faze în reluare și-n slow motion a trebuit să urmărească pentru a scrie cele două sute patruzeci și cinci de cuvinte care deschid cartea și care surprind întregul incident care-i va da lui Alex lumea peste cap:

„Mingea vine pieziș direct către glezna lui. Cu o mișcare torsionată, încearcă să se echilibreze și, în același timp, să o lovească, dar nu reușește. O parte a corpului i se răsucește în aer, în timp ce piciorul stâng își lasă toată greutatea pe exteriorul gleznei.”

De câte ori a trebuit să analizeze o preluare de pe gazon, ca să poată intui felul în care corpul jucătorului încearcă să găsească și echilibrul, dar și forța de a șuta? De câte ori a oprit cadrele pentru a vedea cum se mișcă natural, dar fatidic, un corp într-o astfel de pasă? De câtă anatomie pusă la lucru pe teren este nevoie pentru a înțelege cum piciorul stâng „își lasă toată greutatea pe exteriorul gleznei”? Poate vom afla cândva chiar de la Adina Rosetti. Până atunci, rămân cu uimirea și bucuria de a fi citit un roman care începe atât de frumos. 

Îl pomeneam pe Ezra. Ezra este puștiul dintr-a opta, pasionat de dinozauri și erele geologice, care n-are deloc o viață prea ușoară și care li se alătură celorlalți trei protagoniști, toți în clasa a șaptea, într-o aventură care le cam zgâlțâie rutina din săptămânile de dinainte de vacanța de vară. Ezra pare să învingă monotonia psihoterapeutei cu propriile ei arme, Ezra ascultă muzică faină (playlist pe care îl puteți găsi aici) și este pasionat și Urbex Hunting. Dacă nu știți încă ce-i asta, fiți fără grijă, aflați din roman. Ezra este personajul meu preferat din carte. Pentru că are suficientă autoironie cât să nu se lase prea tare târât sub roțile tirului numit părinți-divorț-școală-Evaluare Națională. Deși, e drept, uneori i se mai slăbește și lui supapa. Că doar om este!

Ah! Trebuie să vedeți cum arată un schimb de replici între el și psiholoagă (plus ceva inner thoughts):

„— Ți-ar plăcea o carieră în paleontologie?
[…]
— A, nu. E doar una dintre pasiunile mele! La fel de mult mă interesează și vulpile. Sau bufnițele…
— Citești mult despre animale, nu-i așa?
D’oooh! În sfârșit, a abandonat subiectul divorțului! Acum poate să abereze cu grație despre animale pentru următoarele… exact opt minute. 
— Știi că vulpea are pupile verticale, ca felinele, deși teoretic face parte din familia Canidae, împreună cu câinele, lupul, șacalul… Apropo de șacal…
— Ping-pong, spuneai… Când ai simțit ultima oară că faci parte din acest joc de ping-pong între părinții tăi?
Chiar vrea să știe? Ieri, de exemplu. Ieri a fost o zi neobișnuit de caldă pentru luna mai, temperatura la soare a depășit 25 de grade Celsius. Cerul – complet senin, niciun dinozaur din subordinul sauropode sau teropode nu tulbura albastrul strălucitor. Putea să fie o zi perfectă. În triasicul târziu chiar ar fi fost. Dar aici, în acest antropocen în care nu mai există nici picior de dinozaur, în schimb există teste neanunțate din întreaga materie, divorțuri cu custodie comună și ședințe de terapie, lucrurile stau altfel.”

Adorabil!
 

Sigur că vocile rele ar putea spune că-l prefer pe Ezra în defavoarea lui Alex, pentru că primul este tocilarul care știe câte-n lună și-n stele despre păsările Dodo, în timp ce al doilea o tot ține cu fotbalul, cu preselecțiile pentru turneu, cu cantonamentul de vară și cu ghetele alea noi endorsate de Neymar. Poaaaate, nu zic nu, once a tocilară, always a tocilară. Dar trebuie să recunosc și că Alex e destul de tare (aici ar fi trebuit să folosesc un termen din GenZ-slang, un „skibidi” sau ceva, că doar n-am citit degeaba romanul, care intră un pic și-n jargonul adolescenților, dar mi-e că aș părea la fel de naturală ca niște gene false – știu, comparație facilă, dar stați să vedeți că se leagă). Așadar, Alex chiar e simpatic, mai ales atunci când se împrietenește cu Mara și n-o crede și el ultima ciudată din clasă. Și chiar și atunci când se ciondănește cu Alessia, sora mai mică – o pacoste, dacă-l întrebați pe el:

„Da, Alessia e preferata tuturor, nu e nicio îndoială, toată lumea se topește după ochii ei mari albaștri și buclele alea blonde de păpușă Barbie, da’ el nu e fraieru’ care să se lase păcălit, nu, știe ce-i poate pielea, știe cum, după ce zâmbește fermecător și inocent în fața părinților, se transformă într-o adevărată fiară când e numai cu el.”

Și nici cu mama situația nu-i mereu roz:

„ — Fetele de la noi din clasă numai despre asta vorbesc. 
— Serios, Alex? Nu-s cam… mici?
— Mama, dacă le-ai vedea cum vin la școală…
— Și ție-ți place de vreuna?
— Mie??? Cre’ că glumești!
— Serios, Alex, poți să-mi spui! Știi că mie poți să-mi spui orice! 
— Mă rog, orice în afară de notele la fizică… Că te enervezi și-ncepi să țipi!
— Aleeex… 
— Păi ce, nu-i așa?”

Care-i treaba cu Mara și de ce ar fi o ciudată? Asta se întreabă și ea și ar face orice să scape de stigmatul ăsta. Doar că, atunci când te muți într-a șaptea într-o școală nouă și locuiești doar cu mama, care nu știe altceva decât „învață, învață și lasă fardurile alea!”, e cam greu să devii populară. Deși, la început pare că i-a ieșit, chit că a fost vorba doar de un context favorabil în prima excursie cu clasa cea nouă:

„Pur și simplu, s-a nimerit în autocar lângă Erika, în timp ce Bianca și Andra stăteau în spatele lor. Apoi, camerele la pensiune erau de fix patru persoane; copiii au fost repartizați după cum fuseseră așezați în autocar, așa că a nimerit cu ele în cameră. Atât de simplu a fost să devină a patra membră a acestui grup în care-și dorise cu disperare să intre!”

Numai că, pentru a rămâne conectată la pasiunile noilor ei prietene, trebuie să fie exact ca fetele despre care vorbește Alex mai sus: obsedată de machiaj și de toate accesoriile care te fac să pari altfel decât ești. Și până la un punct îi iese, în ciuda dezaprobării mamei; și chiar în ciuda propriilor ei interese: cum ar fi desenul – tot dezaprobat de mamă. Lucrurile o iau repede la vale însă când Erika, șefa grupului popularelor, se comportă de parcă ar ascunde ceva.
 

Erika este fix tipul de fată bogată și răsfățată pe care ai urî-o instant. Deșteaptă, e drept, dar arogantă și fără pic de empatie. Arogantă am spus? Bineînțeles că are un cor de adulatoare, bineînțeles că nu ezită să-i facă Marei zile fripte, deși, pe față, o numește prietenă. La ce nu se aștepta însă nimeni este toată încurcătura în care intră (și-i trage și pe ceilalți) din plictiseală; din dorința de a nu mai fi mereu „fata perfectă”:

„Când l-am întrebat prima dată pe Urbex dacă pot să vin și eu în explorările lor, a răspuns că nu-s pentru fetițe ca mine, preocupate de nuanța unghiilor sau aroma de înghețată. M-am enervat și-am vrut chiar să-i dau block, dar n-am făcut-o. Poate ar fi fost mai bine.

Am fost mereu printre premianții clasei. Și să nu-mi spuneți «tocilară», că nu-i așa! Pur și simplu, nu-mi place să mi-o ia alții înainte. Așa am fost dintotdeauna, și când jucam tabinet cu bunica, șah cu bunicul, Monopoly cu părinții sau Catan cu prietenele mele. «Erika mea e foarte competitivă», spune mami cu mândrie. Și poate că alea sunt singurele momente când pare mândră de mine.”

Doar că „ultima provocare” parcă e prea de tot. Alex, Ezra și Mara o vor simți și ei pe pielea lor.

Suspans, aventură, probleme și provocări cât se poate de reale și nevralgice, dialog fresh și personaje credibile și complex realizate – toate fac din romanul Adinei Rosetti o carte capabilă nu doar să-i țină pe puști cu sufletul la gură, dar și să le arate că nu sunt singuri. Chit că sunt ficționali, mai sunt și alți adolescenți care suportă alegerile greșite ale părinților, consecințele nefaste ale propriilor alegeri, presiunea școlii și a examenelor, intensitatea emoțiilor și a relațiilor de tot felul, dar care au și capacitatea să se bucure de prieteni buni, să-și cultive pasiunile și să se distreze. O carte care să le arate și părinților că nu sunt singuri. Chiar Adina Rosetti spune asta într-un interviu recent realizat împreună cu Ema Cojocaru:

„Cel mai recent roman e cu, despre și pentru (pre)adolescenți, dar, zic eu, și pentru părinții lor care încearcă să le înțeleagă mai bine universul și trăirile.”
 

Adina Rosetti împreună cu primele cititoare ale romanului „Ultima provocare”