Interviu cu Adina Rosetti despre romanul „Ultima provocare”
La Salonul Internațional de Carte Bookfest de la Romexpo veți găsi cea mai recentă carte a îndrăgitei autoare Adina Rosetti, de data aceasta un roman pentru adolescenți, intitulat Ultima provocare. Despre provocările întâmpinate de-a lungul scrierii acestui roman veți afla în interviul care urmează, iar pentru autografe o găsiți pe Adina Rosetti la standul Grupului Editorial ART, vineri, 30 mai, de la ora 14.00 (citiți aici programul complet al evenimentelor Arthur).
Adina Rosetti, anul trecut discutam despre „Aiurea-n tramvai”, iar anul acesta ne surprinzi cu un roman pentru adolescenți, intitulat „Ultima provocare”. Ne poți spune, pe scurt, despre ce este vorba în noua ta carte?
Nu prea mă pricep să spun pe scurt, de accea se pare că și poveștile mele devin din ce în ce mai lungi și complicate. ☺ Cel mai recent roman e cu, despre și pentru (pre)adolescenți, dar, zic eu, și pentru părinții lor care încearcă să le înțeleagă mai bine universul și trăirile. Pentru că vârsta asta e atât dificilă, cât și magică – se pare că, în momentul în care ne crește un adolescent în casă, începem să ne comportăm fix ca părinții noștri cu care, în adolescența noastră, juram că nu vom semăna niciodată…
Revenind, în „Ultima provocare” se întâlnesc patru colegi de școală, elevi de clasa a șaptea și a opta, cu preocupări și probleme specifice vârstei și, mai ales, lumii în care trăim aici și acum. Mi-am dorit foarte mult să surprind cât mai mult vocea lor, ceea ce pe parcursul scrierii s-a dovedit o provocare imensă, care mi-a dat mari bătăi de cap. Încerc să nu dau prea multe spoilere privind acțiunea cărții, care se concentrează în ultimele săptămâni dinaintea vacanței de vară, când viața liniștită a celor patru (compusă din școală, teme, sport & meditații) este dată peste cap de o serie de evenimente neașteptate.
Din paginile de final aflăm că această carte s-a născut din discuțiile cu fiica ta, Max – sunt curioasă, totuși, care este povestea mai lungă a romanului „Ultima provocare”. Care au fost sursele de inspirație, cum ai adus ideile laolaltă, ce s-a schimbat pe parcurs și cât ți-a luat să termini cartea?
De data asta, pentru mine începutul a fost foarte atipic. De obicei, pornesc de la o idee sau o imagine, și construiesc atmosfera și personajele cărții pe măsură ce scriu. De data asta, nu știam nimic în afară de faptul că vreau să fie un roman cu și despre adolescenți. Am început lungi discuții cu fiica mea, în care am conturat personajele, trei tipologii diferite – la început au fost doar trei, Mara, Alex și Ezra, cu ei am pornit povestea. Erika a căpătat pe parcurs tot mai multă importanță în desfășurarea întâmplărilor, așa că de la un punct încolo am hotărât să-i dau propriul spațiu. E un personaj care și-a „câștigat” vocea ☺ De asemenea, intriga principală a poveștii s-a dezvoltat tot în urma sesiunilor de brainstorming împreună cu fiica mea, care este acum studentă, deci a trecut de ceva vreme de vârsta și problemele personajelor din carte. Cred că asta a ajutat, că are deja distanța necesară să privească toate aceste frământări și anxietăți cu o doză de obiectivitate, necesară ficționalizării. Și tot de la ea a venit o parte din soluția finală, când eram de săptămâni bune într-un blocaj narativ și cumva presată de deadline-ul pe care mi l-am impus singură. Toată experiența asta ne-a apropiat foarte mult și îi sunt recunoscătoare pentru ce am creat împreună! (P.S. Dar de scris, să știi că am scris numai eu! ☺)
Este mai complicat să scrii pentru adolescenți? Ce provocări ai întâmpinat la scrierea acestui roman?
Aș zice că e cel mai complicat. Cred că adolescenții sunt publicul cel mai dificil și greu de mulțumit! Iar ca scriitor român, mi se pare că vei fi judecat mult mai exigent, pentru că așteptările de a reda cât mai fidel anumite realități specifice sunt imense. Cea mai mare provocare a fost limbajul. Ei vorbesc într-un jargon (presărat din belșug cu elemente de argou care nu pot fi reproduse pe hârtie într-o carte destinată vârstei 12+), cu multe expresii preluate din engleză, care se mai și schimbă de la an la an, la fel cum se schimbă reperele lor de pop culture. Desigur, viteza asta cu care e greu să ții pasul, ca adult, vine din accesul la tehnologie și rețele sociale. De-abia mă obișnuisem și eu cu expresii precum cringe sau slay, că am aflat imediat că n-ar mai fi la modă. Intrasem la un moment dat într-un blocaj, pentru că mi se părea că nu reușesc să „prind” limbajul – la care oricum, adult fiind, nu ai acces 100 %, la fel cum nu ai acces nici la conturile lor private de Insta, în afară de ăla „oficial” pe care-l țin numai pentru părinți. Apoi m-am liniștit spunându-mi că nu vreau să scriu o carte care să fie citită doar anul ăsta, ci care să rămână și să fie citită și peste niște ani… Până la urmă, adolescența e o vârstă universală.
Ai o legătură strănsă atât cu Max și Anton, care te-au ajutat la conturarea romanului, cât și cu copiii pe care i-ai întâlnit la ateliere de-a lungul anilor. Ce descoperiri surprinzătoare ai făcut datorită lor și cum te influențează, dacă o fac, în scrierea cărților tale?
De la Anton a trebuit să învăț multe despre fotbal… El este foarte pasionat și oricum îmi vorbea mult despre pasiunea lui, mergeam să-l văd la meciuri, însă niciodată chestiile sportive nu s-au lipit de mine, așa că acum a trebuit să fac eforturi conștiente să rețin tot felul de amănunte și să fac ceva research – în carte apar mai multe inserturi cu știri din fotbal, pentru care a trebuit să citesc destul de mult și astfel am desoperit de ce pentru băieți este un univers fascinant.
Credit foto: Cornel Brad
Tot exersând perspectiva adolescenților, am început să-i înțeleg mai bine, mai ales în ceea ce privește conflictele generaționale, în care acum, în viața reală, mă situez de partea adultului, a părintelui. În carte, adulții ies cam… nașpa ☺ fie că sunt părinți sau profesori. De aceea, aproape nici nu au nume, sunt cel mult “mama lui X” sau “profa de Y” și fac tot felul de greșeli de-ale adulților, au un soi de opacitate, de exasperare, de lipsă de empatie față de zbuciumul acestor puști care nu se înțeleg pe ei înșiși și locul lor în lume. Mi-am revizitat și eu toate greșelile de părinte, toate momentele în care n-am fost părintele perfect, în care am dat-o în bară ca adult în relația cu copiii mei. Mi-am dat seama, scriind, că toate astea sunt, într-un fel, inevitabile. Toți greșim, nicio relație nu e perfectă, iar vârsta asta între copilărie și începutul maturizării e un dans complicat și extrem de fragil, un „nuștiuce haizisăizic” – ca să parafrazez superbul titlu al Corinei Dascălu.
Cât despre ceilalți copii care m-au inspirat… fac de mulți ani ateliere de lectură în școli, librării, biblioteci, precum și cursuri de scriere creativă, am întâlnit mii de copii din diverse zone și straturi sociale și mulți dintre ei mi-au vorbit despre problemele, visurile și fricile lor. Le sunt recunoscătoare tuturor pentru că mi s-au destăinuit. Dar mai ales, echipei super talentate din proiectul „Noii Cititori”, pe care l-am coordonat doi ani pentru Scena9. Câțiva copii din echipă au citit primele capitole ale cărții și mi-au oferit un feedback prețios!
Ne poți dezvălui playlist-ul personajului Ezra de pe Spotify? Care sunt cele mai recente descoperiri muzicale?
Sigur, playlistul poate fi ascultat aici. Eu și Max ne-am gândit ce ar asculta personajul Ezra, care întotdeauna umblă cu căștile pe urechi, și-am început un playlist în joacă, adăugând fiecare melodii care s-ar potrivi. Avem gusturi muzicale asemănătoare (până la un punct, ea e mult mai rock și eclectică decât mine, iar eu am devenit mult mai liniștit-nostalgică). Avem câteva elemente comune, cum ar fi Arctic Monkeys, Beach House sau Billie Eilish (o ador!), dar eu am adăugat The Strokes, cu o melodie care mi se pare că surprinde exact vibe-ul adolescenței: „You only live once”! În schimb, de la ea am aflat despre Yungblud, Mother Mother, Halsey și mulți alții. M-a mirat acest trend al generației Z, de revival al muzicii din anii ’90 (cu care a crescut generația mea), pe care ei o consideră „retro”! Pentru mine, retro înseamnă anii ’60-70, deci muzica generației părinților mei… Uite-așa îți dai seama că îmbătrânești, când fiica ta adaugă în playlist Nirvana, Skid Row & New Order și începi să spui „păi astea-s de pe vremea mea!”.
Ce îndrumări, din propria experiență, le-ai da tinerilor cititori și cititoare care-și doresc să publice într-o zi propria carte pentru adolescenți?
Să citească cât mai mult, să-și cultive lumea interioară, să fie atenți la ce se întâmplă în jur, la detalii, la emoții, la coincidențele surprinzătoare, la toată frumusețea și durerea lumii. Și să nu se grăbească prea tare cu publicatul.
