Un lucru devine imposibil numai dacă te gândești prea mult - Anotimpul albinelor

A fost odată un sat părăsit, unde n-a mai plouat de o sută de ani, o veche fermă de oi, o buturugă uscată și un roi de albine care refuzau să aducă ploaia.

Mădălina Kruppa a citit Anotimpul albinelor și a scris o recenzie aici. Concluzia ei: Cartea explică copiilor concepte precum moartea, despărțirea de cei dragi, dar și importanța magiei în mijlocul realității.

Capitolul 1 - fragment

[...]

Cuvântul ăsta, „bunicul“, îmi lasă un gust straniu. Nu se potriveşte. „Bunicul“ e un nume pentru cineva care are un borcan cu fursecuri veşnic plin, cineva care te îmbrăţişează ca un urs, cineva care, la masa de seară, îţi toarnă gogoşi fără să clipească.

Urc treptele roase de timp ale verandei şi mă aplec peste balustradă, să‑l văd mai bine pe Lu. S‑a târât până la alee şi aruncă cu pietricele în bătrâna căţeluşă. Animalul se dovedeşte incredibil de răbdător cu el, mai ales dacă ţinem cont că i‑a tulburat siesta de după‑amiază.

Îmi strâng mai bine părul negru, prins în coadă, care‑mi atârnă pe spate. De‑abia am ajuns şi deja sunt leoarcă de transpiraţie. Nu sunt străină de deşert, dar acasă, în Albuquerque, mă pot ascunde de arşiţă în peticele de umbră, în magazinele de răcoritoare, pe iarba răcoroasă şi proaspăt tunsă dintre case.

Aici, n‑ai scăpare.

Iscodesc puţin împrejurimile. Casa e cea mai înaltă construcţie din zonă. Abia după câteva mile terenul se ridică şi formează o creastă stâncoasă, ca o terasă neterminată, un zid de rocă care îţi dă impresia că ferma se află pe fundul unui lighean. Nici urmă de pomi, deşi la marginea păşunii este o buturugă înnegrită, dovadă că, pe vremuri, a existat măcar un copac. Cui i‑o fi venit ideea măreaţă să‑l taie şi să elimine astfel singura sursă de umbră? Niciun sunet, în afară de pleoscăitul apei în care Serge spală pătura. Tăcut şi plat.

Deşertul pare însufleţit. Respiră precum un monstru de nisip care suge umezeala din oase şi suflă un aer uscat, uscat spre înaltul cerului, unde, odată ajuns, se învârtejeşte şi fierbe.

Iarăşi mă bâzâie o albină, care aterizează pe lobul urechii.

— Dispari!

Mă scutur din tot corpul şi caut s‑o alung. Căţeluşa ridică capul şi adulmecă în direcţia mea. În sfârşit, albina se îndepărtează, aripile ei subţiri ca borangicul topindu‑se în lumina soarelui care stă să apună.

— Dansezi ca să aduci ploaia, chiquita? Serge e tot în spatele meu, spălând de zor pătura.

— Nu, nu ştiu niciun dans al ploii. Căţeluşa îşi lasă din nou capul în iarbă şi scoate un oftat. Lu mai aruncă o pietricică în ea şi râde.

— Ne‑ar prinde bine unul. Mi s‑au uscat aşa de tare oasele, că mă mănâncă.

— Dar se apropie sezonul ploios, nu?

În fiecare an învăţăm la ştiinţe despre ciclul apei în deşertul New Mexico. Uscăciunea necruţătoare ţine până în iulie, când începe să toarne cu găleata şi o ţine aşa cât e toamna de lungă. Uneori, plouă aşa de mult că se revarsă râurile. Anotimpul musonic, îi spunem noi.

— În deşertul ăsta nu există un sezon ploios, îl aud pe Serge zicând. N‑a mai plouat de o sută de ani.

Lindsay Eager, Anotimpul albinelor . Traducere din engleză de Alina Popescu

Editura Arthur, colecția Smart Blue (2019)