Roald Dahl, RIME REVOLTĂTOARE - avanpremieră (trad. Florin Bican)
În 1982, Roald Dahl publica un volum de poezii intitulat Revolting Rhymes, cu ilustrații de Quentin Blake. Cartea este în curs de apariție la Editura Arthur, în traducerea lui Florin Bican. Poezia pe care o publicăm mai jos în avanpremieră face parte din volumul RIME REVOLTĂTOARE.
Jack și vrejul de fasole
„Jack” a zis mama, „am rămas iar fără niciun ban.
Așa că pleacă, nu mai sta, găsește-un barosan
Și vinde-i vaca noastră. Să-i zici că vaca-i bună
Și face cel puțin cât leafa lui pe-o lună.
Să nu te scapi carecumva să-i spui, ferit-a sfântu’,
Că e bătrână, mai ceva ca lumea și pământu’.”
Jack s-a și dus în piață, cu vaca lor cea brează
Și s-a întors acasă târziu, după-amiază.
Chemând-o-ndat’ pe mă-sa, i-a zis, „Mămico, ghici
Ce ți-a adus băiatul tău cel isteț aici?
Am reușit să capăt, aproape pe de-a moaca,
Un super chilipir – am dat la schimb doar vaca.”
„Ce spui, arză-te-ar focu’, de tont și de limbric?
Îmi pare că tu vaca ai dat-o pe nimic.”
O boabă de fasole i-arată Jack în palmă,
Iar maică-sa turbează (cum să rămână calmă?).
Făcând un salt, atinge tavanul dintr-o dată
Și urlă de acolo, „Sunt, sincer, consternată!
Copil tembel ce ești, să înțeleg că-mi spui
C-ai dat-o pe Joiana pe-o boabă de făsui?”
I-a smuls boaba din mână și i-a strigat, „Eji prost”,
Iar boaba a zvârlit-o-n grămada de compost.
Apoi și-a adunat puterile ei toate
Și l-a bătut pe Jack o oră și jumate,
Utilizând în acest scop (știu, e îngrozitor)
Țeava rigidă, de metal, de la aspirator.
Dar pe la zece seara, sau chiar zece trecute,
A încolțit fasolea abandonată-n curte.
Și-așa de mult crescuse fasolea până-n zori,
Că nu-i vedeai din curte vârful ascuns în nori.
„Privește, mamă”, a spus Jack „zi și matale dacă
Ce vezi aici nu-i mai mișto decât o biată vacă.”
I-o-ntoarce mă-sa, „Ia să-mi spui, mă, tărtăcuță goală,
Unde-i fasolea s-o culeg, să am ce fierbe-n oală?
Nu se zărește niciun bob, nici urmă de recoltă...”
„Ba nu”, i-o-ntoarse iute Jack, „privește-n sus, pe boltă,
Și vei vedea, dacă te uiți, că frunzele sunt toate
Sculptate-n aur d’ăla bun, de optâșpe carate.”
Și zău că tontul de băiat avea dreptate mare,
Căci, strălucind intens, ca soarele în zare,
Putea și maică-sa vedea acum cu ochii ei
Frunzișul cel de aur cum scăpăra scântei.
Strigă în gura mare, „O, pronie divină,
M-am pricopsit! De-acuma, pot chiar să-mi iau mașină.
Hai, ce mai stai și te holbezi, copile idiot?
Dă fuga sus! Să nu cobori pân’ n-oi culege tot.”
Iar Jack al meu, băiat agil, viteaz între viteji,
S-a cățărat cât ai clipi pe vigurosul vrej.
A tot urcat, făr’ de răgaz, dar, când către final,
S-a petrecut deasupra lui un lucru infernal.
A răsunat deodată un glas mătăhălos,
Care părea a-ntoarce întregul cer pe dos.
„FI-FI-FO-FAM, FI-FI-FO-FAM”, urla glasul satanic,
„LA MINE-N NĂRI SIMȚESC MIROS DE CETĂȚEAN BRITANIC!”
Iar Jack al meu, băiat agil, la fel de vitejește,
A coborât pe vrej în jos, cam cât ai zice pește.
„Mămico”, zice îngrozit, „te rog ca să mă crezi!
Mă tem că nu-i lucru curat aici, în sus pe vrej.
Când l-am văzut, zău, stană de piatră am rămas –
Un ditai uriașu’ cu detector în nas!”
„Cu detector în nas?” i-a zis mămica printre dinți.
„Băiete, după cum văd eu, tu ți-ai ieșit din minți.”
„M-a mirosit! Pe ce vrei tu îți jur – nu delirez.
A zis că îi miroase a cetățean englez.”
Răspunse mama: „Înțeleg acuma foarte bine,
Căci nu e seară-n care eu să nu mă rog de tine
Să intri-n baie să te speli, că puți de nu se poate.
Dar ți-ai găsit, degeaba-ți spun... Pe tin’ te doare-n coate.
Și eu, care ți-s mamă, stuchesc, simțind în nară
Duhoarea-ți de pucioasă, atunci când vii de-afară.”
Jack i-a răspuns, „De crezi cumva că tu ești mai spălată,
Ce mai aștepți? Pe vrej în sus, te urcă tu de-ndată.”
Mă-sa, de acolo, i-a răspuns, „Vrei să mă cațăr? Bine...
Las’ c-o să vezi, deși nu crezi, ce mușchi am eu pe mine.”
Cu poale suflecate, mămica s-a tot dus
Și-a dispărut degrabă, urcând pe vrej în sus.
Putea-va uriașul pe mă-sa s-o miroasă?
Jack aștepta din ceruri s-audă vocea groasă
Zicând FI-FI-FO-FAM... Se întreba când oare,
Vor răsuna acele cuvinte-ngrozitoare.
Apoi, fără de veste, s-au auzit în lanț,
Pârâituri sinistre, cranț-cranț, cranț-cranț, cranț-cranț,
Și-n urmă uriașul, vorbind cu gura plină,
„Zău, asta-i pentru mine o delicioasă cină,
Deși (avea în voce note morocănoase)
Mi-aș fi dorit să aibă mult mai puține oase.”
Jack înjura sinistru, în timp ce se jelea,
„Vai, a halit-o monstrul pe mămițica mea!
După miros a prins-o și-a-nfulecat-o toată.
Aveam o bănuială că nu e prea curată.”
Jack a rămas hipnotizat, privind cu jind în jur,
La vrejul ce purta în vârf frunziș de aur pur.
El murmura „Ce ghinion, se pare că acuș,
Va trebui, n-am încotro, să merg să fac un duș,
De vreau, când urc pe vrej, cel monstru fioros
Să nu mă detecteze, cumva, după miros.
Eu altă șansă n-am, decât o baie bună.”
Dă buzna, deci în casă și ia săpunu-n mână,
Se săpunește bine, nu scapă un cotlon,
Ba și pe cap se spală, și încă cu șampon.
Își suflă bine nasul, pe dinți apoi se spală,
Și iese mirosind suav ca o petală.
Se cațără din nou pe magica tulpină...
Așteaptă uriașul, o ditamai jivină,
Și bombăne prin crunta-i dantură de oțel
(Jack tremura, săracul, un pic mai jos de el),
Și bombăne ca apucat, cu glasu-i tunător,
„FI-FI-FO-FAM, NU MAI MIROS PICIOR DE INFRACTOR.”
S-adoarmă uriașul, așteaptă Jack, cuminte,
Și-apoi o ia pe ramuri, tiptil, tot înainte.
A adunat la aur, vă jur, mai mult de-un car
Și-a devenit instantaneu, normal, milionar.
„Acum văd eu că baia mea”, și-a zis, „a meritat.
De-acu’ voi face zilnic o baie, regulat.”
