Prințesa Hamster – spaima blestemelor. Despre seria Ursulei Vernon

Dacă ați fi prințesă și ar urma să moșteniți un regat, ați fi genul care suspină, leșină, tricotează și merge cu spatele perfect drept, sau ați lua o sabie în mână, v-ați perfecționa în arta călăriei și v-ați face un renume din transformarea căpcăunilor în vegetarieni convinși? Dacă farfuriuțele drăguțe din seturile de ceai și rochiile înfoiate de mătase nu vă spun mare lucru, sunteți cu siguranță în Team Harriet, cea mai tare prințesă-hamster din câte s-au pomenit. Și protagonista seriei Prințesa Hamster de Ursula Vernon, din care la Editura Arthur au apărut deja trei volume, traduse de Iulia Arsintescu. Unde altundeva decât în colecția Funny Green, căci aventurile unei hamsterițe certate cu leșinul și suspinele pioase nu pot fi decât distractive.

Ursula Vernon adoră să deseneze animale. Când a început prima dată să publice online ilustrații, mai toate se inspirau din lumea necuvântătoarelor, cum se spunea odată. Chiar! Mai folosește cineva „lumea necuvântătoarelor” astăzi? Trebuie să cercetez. A debutat la începutul anilor 2000 cu un volum, Digger, care reunește webcomics-urile dedicate perseverentei ursoaice marsupiale cu același nume. A primit Premiul Hugo, una dintre cele mai importante distincții pentru literatură SF și fantasy ilustrată, Premiul Mythopoeic Fantasy și a fost nominalizată pentru Premiul Eisner, cam cel mai important din industria benzilor desenate și a romanelor grafice. Câțiva ani mai târziu, a cotit spre literatura pentru copii, prima fiind o serie de cărți, începută în 2010, în care protagonistul este Danny, un dragon care se trezește că e singura creatură mitologică de la școala de reptile și amfibieni. De mare succes s-a bucurat și cea de-a doua serie, Prințesa Hamster, publicată în original tot de Dial Books, parte din grupul editorial Penguin Random House. De-a lungul anilor, Vernon a continuat să scrie și pentru copii, și pentru adulți, alternând romanele ilustrate cu cele fantasy pentru un public adult, iar numele ei real cu pseudonimul T. Kingfisher (tradus prin „pescăruș-albastru”).

Ursula Vernon și personajele create de ea. (credit ilustrație: Ursula Vernon)

Galeria prințeselor care nu se conformează imaginii standard – cu crinolină, degetul mic ridicat la sorbitul ceaiului și așteptarea pasivă a prințului salvator – este destul de bogată. Poate vă amintiți, de exemplu, de prințesa Suzi din Cea mai rea prințesă, cartea scrisă de Anna Kemp și ilustrată de Sara Ogilvie. Nici ea nu are răbdare (și nici chef, ca s-o spunem pe aia dreaptă) să stea cu mâinile în sân în castelul proaspătului soț; așa că invită la masă un dragon. Și Harriet este la fel de atrasă de aventură, mai ales după ce află că este invincibilă. Cum e posibil? Păi, faceți-vă comozi, că este o poveste lungă și vecheeee, care datează de la botezul lui Harriet, adică din urmă cu aproape doisprezece ani. 

Ca orice rege și regină care se respectă, pe lângă „duci și lorzi și o marchiză – adică ceva echivalent unui marchiz –, mai mulți viconți, un conte get-beget, ba chiar și un pretor”, părinții lui Harriet le-au chemat la botez pe cele trei zâne-șoricioaice, ca să-i ursească bebelușei regale de bine și de noroc. Cum se face. Numai că, în vâltoarea evenimentului, au uitat (sau nu au vrut, dar rămâne între noi) s-o cheme și pe ursitoarea cea rea, aka groaznica Șobombros, „aflată de unsprezece ani consecutiv pe locul trei în lista celor mai malefice zâne din revista Zâne ursitoare de azi”. Cu o asemenea reputație, doar nu era să se împiedice de astfel de detalii, așa că Șobombros și-a făcut o apariție spectaculoasă și a aruncat și asupra prințesei, dar și asupra regatului, un blestem teribil: „Când va împlini doisprezece ani, se va înțepa la deget într-o roată pentru hamsteri și va cădea într-un somn ca de moarte! Și nimeni nu va fi în stare s-o trezească, Așa că va dormi până va muri.” În linii mari, cam ăsta era blestemul (plus niște „ha-ha-ha”-uri de efect, pe-acolo). Încercând să dreagă busuiocul, cele trei zâne bune au mai intervenit pe ici, pe colo – dar mai rău au stricat, dacă e s-o întrebați pe Harriet (și pe tatăl ei). Cert este că vraja s-ar rupe dacă Harriet ar fi trezită de sărutul unui prinț. Regina a avut ceva obiecții: „Ideal ar fi fost să-l cunosc cât de cât pe prinț, înainte s-o sărute. Să mă asigur că-i băiat bun și știe să se poarte cu soacra lui.” Dar, până la urmă, nu au avut ce face și s-au conformat cu blestemul. (Dacă ar fi fost o dată viitoare, cu siguranță ar fi fost mult mai atenți la lista de invitați.) 
 

Vi se pare cunoscută povestea? Bineînțeles! Este o reinterpretare foooarte amuzantă a celebrului basm Frumoasa din pădurea adormită. Doar că plină de rozătoare, pitpalaci și mult umor. Ah, cred că am mai spus asta. Dacă vă plac poveștile intertextuale, o să găsiți mai multe „bomboane” clasice în seria Ursulei Vernon, inclusiv o vrăjitoare care trăia într-o căsuță de turtă dulce, pe care Harriet o salvează de copiii nesuferiți care-i mâncaseră burlanele.

Timpul a trecut, Harriet a continuat să nu facă ce fac prințesele, până într-o zi când a dus întreaga aventură la nivel de profesionist. Trebuie să știți despre Harriet că este înnebunită după fracții. Exact, ați auzit bine. Fracțiile acelea care ne-au dat bătăi de cap în generală (pentru că la liceu deja păreau niște panseluțe drăguțe în comparație cu monștrii-integrale sau, Doamne ferește!, sumele Riemann sau teorema lui Langrange; sechele vechi, nu mă luați în seamă). Totul se raportează în lumea ei la fracții: chiar și când joacă dame, un joc celebru printre hamsteri. Sigur, asta arată cât este de inteligentă și perspicace: așa că nu i-a luat mult până a pus lucrurile cap la cap și și-a dat seama că până la doisprezece ani este invincibilă. Pentru că blestemul are nevoire de ea teafără și nevătămată ca să se împlinească! A sărbătorit această revelație „sărind din vârful celui mai înalt turn din regat în șanțul cu apă din jurul lui. A supraviețuit trei salturi întregi plus o aterizare pe burtă.” Și a continuat să trăiască pe muchie de cuțit până în apropierea aniversării fatidice: săriturile de pe stânci, omorâtul dragonilor și participarea la turniruri au devenit a doua ei natură. Mai ales că îl avea alături pe Mumfrey, pitpalacul ei de călărie, devenit pitpalac de luptă.
 

Devenise spaima regatului, nu era nimeni-nimeni care să nu fi auzit de ea. Doar că data scadentă se apropia și vraja trebuia să-și urmeze cursul. Șobombros și-a făcut apariția regulamentar (doar nu era să rateze frumusețe de blestem). Se aștepta s-o găsească pe Harriet mușcându-și mâinile de îngrijorare și cerând îndurare, dar a fost imediat pusă la punct: „Mie nu-mi dau lacrimile, a zis Harriet. Câteodată mai trag un plâns zdravăn, dar smiorcăitul nu-mi stă în fire. Și nici n-am să leșin, deci nu-ți bate capul.” Nu doar că s-a ținut de cuvânt, dar hamsterița i-a cam plătit vrăjitoarei cu aceeași monedă. Ce a urmat? Păi căutarea unui prinț suficient de drăguț cât să pupe o curte întreagă, salvarea unui prinț, întâlnirea unei hidre pe nume Căpoasa, destul de simpatică pentru un monstru cu cinci capete, și multe alte aventuri. Pe care vă invit să le descoperiți în primul volum al seriei, Invincibila Harriet.

După ce a rezolvat-o cu Șobombros (deși îi era clar că nu a dispărut cu totul din viața ei), Harriet a continuat să ignore lecțiile de bune maniere ale profesorilor angajați de mama sa și să refuze să fie „palidă și melancolică”, cum le stă bine prințeselor. E adevărat că nici nemuritoare nu mai era, dar și-a perfecționat invincibilitatea prin multe exerciții. Acum era mult mai atentă la luptele în care se băga, dar căpcăunii tot îi știau de frică și renunțau rapid la dieta carnivoră. Cu renumele bine cotat, nu e de mirare că Harriet a primit o nouă provocare. Cel de-a doilea volum al seriei Prințesei Hamster, Despre șoareci și vrăji, o găsește pe hamsteriță într-un lac de plictiseală. Așa cum Mumfrey, pitpalacul, știa foarte bine, „într-o lume în care existau dragoni, căpcăuni, cavaleri malefici și vrăji înspăimântătoare, nimic nu era nici pe jumătate la fel de periculos ca Harriet când se plictisea.” Deci nu era de stat acasă, trebuiau să plece la drum. Drum pe care întâlniseră o chițcană bătrână care-i propusese lui Harriet să rezolve un alt blestem, acum că i se dusese buhul că se pricepe de minune la așa ceva. Mirosise Harriet că ceva e cusut cu ață albă, dar cum putea să se dea în lături de la a-și ajuta semenii? 
 

Așa începe povestea celor Douăsprezece Prințese Șoareci Dansatoare, în care Harriet, Mumfrey, dar și Wilbur, prințul devenit bun prieten în primul volum, joacă rolurile principale. Toată lumea cunoștea drama care se abătuse asupra regatului șoarecilor din Apus: cele douăsprezece prințese fuseseră botezate fiecare după câte o lună a anului. Nu, glumesc. Asta nu era socotită chiar o dramă. Deși, dacă le întrebați pe ele și cam pe toată lumea în afară de regele cu vizibile sărituri de pe fix, cam asta o să spună. Tragedia în care se aflau Ianuarie, August, Martie și celelalte surori (credeați că glumesc că așa le cheamă?) dura de aproape șapte ani: în fiecare noapte, șoricioaicele erau forțate să-și îmbrace rochiile cele bune, să-și ia pantofii de mătase și să coboare pe o ușă sub pământ, dansând acolo până se întorceau cu pantofii ferfeniță. În fiecare noapte, fără nicio excepție. Regele șoarece încercase totul ca să înțeleagă ce se întâmplă. Dar nu reușise. Era clar că fetele se aflau sub o vrajă. Dar ce fel de vrajă? Și cum puteau rupe blestemul înainte să se împlinească cei șapte ani și ele să rămână pe vecie în subteran? I-a chemat la palat pe cei mai curajoși prinți și pe oricine i-ar putea salva fetele. Le-a promis jumătate din regat și mâna unei prințese; dar nimeni nu reușise. Așa că era timpul ca Harriet, „Ucigașa Maleficei Zâne Șobombros, Urgia Căpcăunilor și Campioana Turnirului”, să intre în scenă. E drept, nu chiar de bunăvoie, căci parcă nu-i prea mai ardea de blesteme. Dar, auzind că propriul regat e în pericol dacă nu intervine, a pornit spre Apus. Alături de Mumfrey, bineînțeles. Cum a deslușit misterul, cum a reușit să rupă vraja, la ce i-au folosit pungile din obraji (doar era hamster!) și ce s-a întâmplat cu recompensa promisă vă las să aflați singuri. Dacă încă vi se pare că mania regelui șoarece de a-și numi fetele după lunile anului, în ordine, e ciudată, stați s-o vedeți pe Cârtizelda, regina cârtiță!

Pasiunea Ursulei Vernon de a reinterpreta basmele și poveștile devenite clasice continuă în Prințesa Hamster #3. Șobopunzel, unde facem cunoștință cu Șobopunzel, o șobolăniță cu o coadă luuuuungă, „de cincizeci de ori mai lungă decât orice coadă de șobolan”. Cum au ajuns Harriet și Wilbur s-o întâlnească? Totul a pornit de la dispariția misterioasă a oului Căpoasei, hidra cea dragă a lui Wilbur. După tărăboiul cu blestemul ce căzuse asupra lui Harriet în primul volum, Căpoasa decisese să rămână să locuiască în castelul destul de modest al familiei lui Wilbur. Se înțelegeau de minune. Unde mai pui că se dovedise și că este o bucătăreasă desăvârșită. Iar când a avut în sfârșit propriul ou, a devenit foarte mămoasă, spre încântarea tuturor. Așa că vă dați seama cât de tare l-a afectat pe Wilbur s-o vadă pe Căpoasă atât de tristă când i-a fost furat oul. Căci nimeni nu se mai îndoia că fusese vorba de un furt îngrozitor. 

Pentru Harriet a fost destul ca să decidă să pornească în căutarea oului. Singura pistă pe care cei doi prinți o aveau era o prietenă gerbilă a mamei lui Wilbur, cu care corespondase recent și căreia îi spusese despre Căpoasă și oul ei – încântătoarea doamnă Gothel. Nu au mai stat pe gânduri și au pornit spre locuința ei: Regatul Însorit, Pădurea Nenorocirii, Aleea Tiddlywinks, Turnul Morții. Harriet era pusă pe fapte mari: „o ameninț cu sabia și zic: «Spune-ne tot ce știi despre oul hidrei!»”. Dar Wilbur părea vocea rațiunii: „Violența nu-i o soluție!” Harriet insistă: „Violența e o soluție grozavă. Am rezolvat personal cu ajutorul violenței douăzeci și opt de pisicăpcăuni! Toți și-au schimba comportamentul. Doi dintre ei fac haine pentru copiii porcușorilor de Guineea dezavantajați.” Wilbur nu se lasă: „La violență ar trebui să se recurgă întotdeauna ultima. Mai întâi trebuie să stăm de vorbă cu doamna Gothel.” Ce cale au ales? Aruncați un ochi!

Înainte să închei, trebuie să lămurim ceva. Peste tot prin cărțile cu Harriet apar promisiuni sau amenințări de măritiș și însurătoare, după caz. Dar puteți sta liniștiți. Prințesa hamster este mereu pe poziții: „Nu, nu mă mărit cu tine. Categoric, nu! Am doisprezece ani!” Caz rezolvat!

Ce tip de prințesă aș fi eu? Cred că aș forța un pic nota și-aș patina în zona dictatorială, interzicând pe vecie reașezarea prafului pe mobila unde tocmai l-ai șters și decretând ziua de vreo treizeci și șase de ore; cel puțin. În rest, Team Harriet până-n pânzele albe.