O zi din viața unui scriitor #8. Povestitoare: Adina Popescu
E ultima săptămână din martie și mai avem două povestiri pentru voi din ancheta O zi din viața unui scriitor. Astăzi o citim pe Adina Popescu, care ne-a surprins prin tonul ușor melancolic cu care ni se adresează obiectele esențiale din viața ei – și doar îi știm umorul din cărțile apărute la Arthur! Tot autoarea ne dezvăluie și cauza: pisica Sushi, pe care o salvase de pe stradă, a plecat prin ianuarie în raiul pisicesc. Ne-am fi dorit să aflăm câte ceva despre Adina de la Sushi; am descoperit-o, în schimb, din perspectiva telefonului, a laptopului și a cărților răspândite în toată casa.
Cât despre ilustrația care însoțește textul, îi aparține lui Alex Horghidan și o găsiți la pagina 133 în volumul O istorie secretă a Țării Vampirilor II: Cartea fetiței-vampir.
Adina Popescu – Obiecte cu personalitate
Telefonul îmi este cel mai bun prieten, dar și cel mai mare dușman. E cu mine non-stop, de dimineață când mă trezesc, până seara târziu. Crede despre mine că sunt insistentă, agasantă, atunci când caut cu ajutorul lui vești despre lumea în care trăim sau când verific cuvinte pe dexonline, în schimb îi place când îmi pierd timpul pe rețelele de socializare pentru că atunci nu trebuie să „gândească” prea mult. Când joc joculețul acela stupid cu tot de felul de figuri geometrice pe care trebuie să le potrivesc pe culori îi place cel mai mult – se relaxează, vibrează, râde, se bucură când termin un level. Nu-i convine că nu sună niciodată, mai mereu e pe mute, e un telefon redus la tăcere, nu are nici măcar notificări pornite ca să clincăne și să blincăne. „Ce fel de telefon sunt eu dacă nu scot sunete?!” – se miră el câteodată. „De fapt, nici nu mai știu ce sunt... mi-a instalat tot felul de aplicații, chem taxiuri, îi aduc acasă mâncare, dar ce sunt eu, ospătar? Știți ce mai face? Scrie pe mine... chiar scrie, povești foarte scurte dar orișicât, idei pentru nu știu ce romane... dar ce sunt eu, laptop?!”.
Mda, laptopul e indivios pe telefon pentru atenția specială de care are parte. Însă el îmi este cel mai loial prieten și nu ne ciondănim deloc, timpul pe care îl petrecem împreună este unul „de calitate”, cum spun acum psihologii. Îl iau mereu cu mine în călătorii și e foarte speriat, de pildă, la aeroport atunci când trebuie să-l scot din rucsac și să-l bun pe o bandă ca să treacă de unul singur printr-o cutie întunecată. Însă îi place atunci când ajungem pe malul mării sau într-o grădină luxuriantă din Sud. Laptopul deține toată memoria mea, împreună am scris cărțile pe care le-am publicat, tot împreună ne-am imaginat povești imposibile. Doar pe laptop poți să pui punct cu adevărat și să scrii „Sfârșit”. Îl deranjează doar când îi izbesc prea tare tastele, dar de! am învățat să tastez la o arhaică mașină de scris, trebuia să depui un pic de efort ca să imprimi o literă pe hârtie.
Cărțile sunt prieteni vechi, unele se simt abandonate, zac pe rafturi sau chiar în niște cutii (din lipsă de spațiu), pline de praf și nu fac nimic. Uneori le caut, așa cum cauți prietenii din copilărie, le șterg de praf și le răsfoiesc, chiar le recitesc. Așa se întâmplă, de pildă, cu Alice în Țara Minunilor sau cu O poveste cu un hobbit și cu multe alte cărți pentru adulți. Când apare vreo carte nouă sunt invidioase – „Uite-te și la asta, ce copertă lucioasă și colorată are, abia a ieșit din tipar... e de fițe!”. Pentru că apartamentul e mic, cărțile sunt peste tot – pe birou, pe măsuțe, sub televizor, oare când rămân singure acasă ce or povesti ele împreună? Unele dintre ele își poartă cu demnitate cicatricile de război, urme de gheruțe.
Dar pisica nu mai este. Ea v-ar fi spus mai multe despre mine, despre cum îmi petrec o zi obișnuită acasă, despre cum am fost veselă sau tristă, îngrijorată sau plină de încredere, pentru că a simțit toate stările mele. Ne înconjurăm mereu de obiecte pline de o personalitate pe care noi le-o împrumutăm, însă prietenii adevărați sunt doar cei care trăiesc și simt.
