O zi din viața unui scriitor #7. Povestitoare: Raluca Poenaru
Mai avem trei texte din ancheta lunii martie, în care autorii Arthur ne vorbesc despre ei dintr-o perspectivă inedită. Astăzi aflăm câte ceva despre Raluca Poenaru de la un observator neașteptat: un cactus nemulțumit de rația de apă pe care o primește (ori e prea multă, ori prea puțină) și care, în cele din urmă, se lasă furat de poveștile pe care le spune cu voce tare autoarea. Îl puteți vedea pe narator alături de mama lui Pericol (despre care nu ne-am mirat prea tare să aflăm că pune muzică și țopăie prin cameră 
) în filmulețul dedicat anchetei O zi din viața unui scriitor.
Raluca Poenaru – Îmi spune povești
Am fost așa de fericit când m-a luat din magazin... Îmi venea să strig de bucurie, îmi venea să sar și să țopăi. Numai că, vedeți voi, cactușii nici nu prea strigă, nici nu prea țopăie. Oricum, nu mai conta. Tot ce conta era că dintr-o sută de cactuși mă alesese pe mine.
Am ajuns acasă. Auzisem și eu de pe la alții cum e în casele oamenilor. Știam că oamenii te așază la fereastră sau pe balcon împreună cu alte flori, te curăță, îți pun îngrășăminte și te udă de fiecare dată când trebuie, cât trebuie. Iar între timp vorbesc cu tine, îți fac poze, te laudă.
M-a așezat pe pervazul unei ferestre, dar eram singur. Nu mai erau alte flori. O vreme m-a udat. Mult și des. Hei, cactușii nu se udă așa de des, ok? Dar ea turna în neștire apă la mine în ghiveci și nici măcar nu asculta ce-i spuneam. După o vreme nu m-a mai udat deloc. Hei, catușii nu s-or uda ei așa de des, dar totuși se udă, ok? Mă usuc la fereastră și nu mă vede nimeni, deși ea își petrece o grămadă de timp lângă mine.
Numai că nu mă vede. Nu știu ce face. Stă în fața unui ecran și bate în neștire în niște taste negre. Din când în când se ridică și se plimbă prin cameră. Uneori vorbește la telefon. Alteori pune muzică și dansează. Țopăie. Sare. Ridică mâinile. Se apleacă. Ia câte o carte din bibliotecă și caută ceva în ea. Din când în când aprinde o lumânare cu miros de vanilie. Tot din când în când își aduce câte ceva de mâncare. Nu mare lucru. Un măr, ciocolată, biscuiți. Și tot timpul bea ceai. Are un termos uriaș din care își toarnă cană după cană. Ah, uite că în sfârșit îmi toarnă și mie. Și spre norocul meu – apă, nu ceai.
Apoi începe să vorbească. Nu-mi dau seama dacă vorbește pentru mine sau pentru ea, nu-mi dau seama dacă citește de pe ecran sau inventează. Povestește de creaturi făcute din puf și vis, de pitici vrăjiți, de figurine din Lego și extratereștri mici, dar mai ales de un copil „periculos” care se ține numai de glume și farse. Uneori îmi dau lacrimile, alteori râd de se cutremură țepii pe mine. Și-mi dau seama că nu-mi trebuie nici îngrășământ, nici poze, nici laude. Și nici apă nu vreau prea multă. Tot ce vreau e să-mi spună povești. Și-mi spune.
