O poveste despre curaj. „Frații Inimă de Leu” de Astrid Lindgren
„Atunci, Jonatan a spus că existau lucruri care trebuiau făcute, chiar dacă erau primejdioase.
— De ce? am întrebat eu.
— Altfel nu ești un om, ci un nimic.”
Cât de mult trebuie să te învețe o carte? Cât de mult trebuie o carte să se apropie de tine, ca să poți învăța pe cont propriu una sau alta? De fapt, cât de faină trebuie să fie o carte pentru ca, citind-o, nu doar să petreci câteva ore fără să te plictisești, dar să și rămâi în minte cu unele idei despre lumea din jur, despre umanitatea din noi? Și cât de credibilă, atât în ceea ce privește povestea propriu-zisă, cât și felul cum este spusă? Deși nu m-a întrebat nimeni, cred că tocmai mi-am spus părerea despre cărțile care-și iau taiorul și cocul de profesoară de modă veche și te învață ele ce și cum. Și care nu au nicio legătură cu poveștile care te seduc, care te fac parte din ele. Dacă se întâmplă să fii pe aceeași lungime de undă cu substratul lor moral sau civic, cu atât mai bine. Dar să fie o poveste bună înainte de toate.
„Altfel nu ești un om, ci un nimic.” Când cuvintele astea ies din gura unui personaj pe care ai ajuns, după mai bine de șaizeci de pagini, să-l admiri, în pielea căruia ai vrea să fii, vor avea în tine un ecou incredibil de puternic. Dacă Jonatan Leu, cel bun și curajos, crede asta, înseamnă că așa stau lucrurile. Atât în lumea lui, cât, poate, și în lumea noastră. Nu degeaba i se spune Jonatan Inimă de Leu. Ce folos ar fi fost să țipe un narator despre care nu știi nimic (nici măcar dacă are un frate mai mic pe care-l adoră) cuvintele astea o dată la două pagini? Ar fi ajuns ele la noi? Puțin probabil. Am fi înțeles că Valea Măceșilor este în mare primejdie și că doar un om bun și curajos o poate salva? Și că cineva nu poate fi bun și curajos decât dacă-și pune calitățile în ajutorul semenilor? Cel mai probabil că nu. Dar din felul în care Astrid Lindgren și-a construit povestea și personajele, înțelegem cât de importante sunt empatia și curajul. Și, alături de ele, imaginația. Pentru că toate acestea sunt elemente-cheie ale Fraților Inimă de Leu, roman publicat prima dată în 1973.
De altfel, vorbim despre una dintre cele mai importante scriitoare de literatură pentru copii din secolul al XX-lea, iar renumele se bazează pe poveștile bune pe care le-a publicat și care-au însoțit generații de copii din întreaga lume. Frații Inimă de Leu, tradus din limba suedeză de Daniela Ionescu, este publicat la Editura Arthur în colecția Classic Yellow, alăturându-se, într-adevăr, celorlalte cărți semnate de scriitoarea suedeză devenite clasice, precum Ronia, fată de tâlhar. Probabil cel mai cunoscut roman al acesteia, Pippi Șosețica, se găsește în colecția Funny Green, alături de seria Karlsson.
Deși umorul nu lipsește din Frații Inimă de Leu, accentul cade mai ales pe puterea imaginației și pe maniera în care aceasta poate face mai suportabilă o realitate pe cât de comună fiecăruia dintre noi, pe atât de dificil de înțeles și acceptat. Frații Inimă de Leu nu este un roman despre moarte; ea devine doar pretextul aventurii; mai exact, al aventurilor nesfârșite. Dacă Pippi Șosețica și Karlsson sunt povești realiste, bine ancorate în viața de zi cu zi a copiilor, Frații Inimă de Leu intră în galeria romanelor fantastice ale lui Astrid Lindgren, alături de deja pomenita Ronia, fată de tâlhar și de Mio, fiul meu. Un fantastic bine temperat de umanitatea personajelor. Dar și bine potențat de ilustrațiile semnate de Ilon Wikland, păstrate și în ediția în limba română. Chimia dintre Astrid Lindgren și ilustratoarea de origine estoniană, fugită din URSS la paisprezece ani și ajunsă în Suedia, a fost spontană. S-au cunoscut pe când Ilon s-a angajat la editura suedeză Rabén & Sjögren, unde scriitoarea făcea parte din bordul editorial. A urmat o lungă colaborare, Wikland ilustrând cele mai multe dintre cărțile lui Lindgren.
Faimoasa scriitoare s-a născut în familia Ericsson. A preluat numele Lindgren de la soțul său, Stude Lindgren. Și a avut grijă să-l facă cunoscut pe tot Globul. A scris mai bine de treizeci de cărți pentru copii (deși nu s-a limitat numai la acest gen), care s-au tradus în nenumărate limbi, s-au vândut în milioane de exemplare, au fost adaptate în filme și desene animate și a câștigat unele dintre cele mai prestigioase premii ale industriei, printre care premiul Hans Christian Andersen. Ba chiar a ajuns să dea numele unor distincții pentru literatură. Mai întâi, în 1967, editura Rabén & Sjögren a inaugurat premiul Astrid Lindgren, acordat anual unui scriitor de limbă suedeză. Apoi, la începutul anilor 2000, la un an de la moartea sa, guvernul suedez a instituit Astrid Lindgren Memorial Award, cel mai consistent premiu dedicat literaturii pentru copii. În plus, manuscrisele de la Biblioteca Națională a Suediei au fost incluse în patrimoniul UNESCO și chipul său (alături de ilustrația Pippi Șosețica) apare pe bancnota de 20 de Coroane. Dar nu s-a oprit aici: de numele ei se leagă o lege suedeză din 1979, care interzice violența în creșterea și educarea copiilor și o lege de protecție a animalelor, care chiar îi poartă numele – Lex Lindgren. Doar nu credeați că asta e tot. Chiar o mică planetă, descoperită în 1996, a devenit un tribut adus marii scriitoare; se numește 3204 Lindgren.
Astrid Lindgren. Photo: Jacob Forsell
Toate astea pentru că a spus povești frumoase. Povești care au fascinat o lume întreagă. Cum e și romanul Frații Inimă de Leu, tradus în mai bine de patruzeci de limbi. „E aproape ca un basm, cred, și un pic, un pic, și ca o poveste cu stafii. Cu toate astea, totul este adevărat.” Acesta este avertismentul pe care Karl Leu, naratorul și unul dintre personajele principale, îl oferă chiar de la început. Cum am putea să nu credem că totul este adevărat? Că viața în micul orășel suedez, în casa neîncăpătoare și sărăcăcioasă, că boala lui Karl și strălucirea lui Jonatan, fratele lui mai mare, nu sunt cât se poate de reale? Cum să bănuim că reîntâlnirea lor în Nangijala și apoi plecarea spre Nangilima sunt altceva decât purul adevăr? La fel cum este și moartea o parte cât se poate de reală a existenței noastre. Dar cum să-i vorbește despre moarte unui copil care nu a împlinit nici zece ani? La întrebarea asta răspunde Astrid Lindgren prin vocea lui Jonatan: „Știi tu, Pesmețel, eu nu cred că e chiar atât de îngrozitor. Eu cred că va fi minunat pentru tine.” Pesmețel este numele de alint pe care Karl l-a primit de la fratele lui. Va fi „minunat” pentru că „tu vei zbura în cu totul altă parte”. Sigur că băiețelul întreabă unde. Și află imediat, odată cu noi, cititorii, care suntem la fel de curioși să descoperim ce e dincolo de sfârșitul vieții pe pământ: în Nangijala, unde „este încă vremea focurilor de tabără și a basmelor”.
Nangijala se dovedește a fi la fel de frumoasă precum o descrisese Jonatan:
„Gândiți-vă numai, când a ajuns, îl aștepta o casă, doar pentru el, acolo, în Nangijala. Era o fermă veche, numită Grădina Cavalerilor, care se afla în Valea Cireșilor. Nu sună minunat? Și, ia gândiți-vă, primul lucru pe care l-a văzut când a ajuns în Grădina Cavalerilor a fost o plăcuță verde la poartă, pe care era scris: Frații Inimă de Leu.
— Ceea ce înseamnă că vom locui acolo amândoi […].
Valea Cireșilor era înconjurată de munți înalți, și ei foarte frumoși. Și, din pereții lor, țâșneau pâraie și cascade care curgeau către vale aproape cântând, fiindcă era primăvară.”
În plus, Pesmețel urma să aibă propriul său cal. Adevărat, în carne și oase. Și asta l-a bucurat peste poate. Iar bucuria părea să fie starea de spirit a fiecărei zile:
„Ce noroc, atunci, că nimeriserăm aici! Chiar aici, în Valea Cireșilor, unde viața era atât de ușoară și simplă, cum spusese Jonatan. Și nu putea fi mai ușoară și mai simplă și mai plăcută decât într-o astfel de dimineață. Mai întâi, ești trezit în bucătăria ta de soarele care strălucește la fereastră și de păsările care ciripesc vesel în copacii de afară și îl vezi pe Jonatan mergând în vârful picioarelor și așezând pe masă pâine și lapte pentru tine, iar după ce ai mâncat, te duci și îți hrănești iepurii și îți țesali calul. Apoi te arunci pe spatele lui și începi să călărești, ah, călărești, și e rouă în iarbă, strălucește și sclipește peste tot, bondari și albine bâzâie în jurul tău, în cireșii plini de flori, și calul se întinde la galop și nu ți-e frică deloc.”
Numai că un tiran fără seamăn le furase liniștea locuitorilor din Valea Cireșilor și, mai ales, celor din Valea Măceșilor, așezarea vecină. Așa că și Jonatan, dar și Pesmețel, redevenit Karl, trebuie să facă tot ce le stă în puteri ca să-l învingă pe teribilul Tengil din Karmanjaka, „țara aflată sus, în Muntele Munților Străvechi, dincolo de Râul Râurilor Străvechi”. Și mai ales să scape de Katla – cea care înfiorase întreaga suflare. Despre Jonatan toți știau că e curajos; dar va putea și Karl să se ridice la nivelul fratelui său și al numelui ce-l poartă acum, Inimă de Leu? Rămas singur în casa din Grădina Cavalerilor, băiețelul trebuie să ia decizii de viață de moarte. Descoperă cine este trădătorul din echipa de rezistență și e convins că trebuie să-i informeze pe Jonatan și pe Sofia, protectoarea porumbeilor albi. E la un pas de a fi prins de oamenii lui Tengil și află cu groază că trădătorul nu-i cine pare a fi. Va mai avea timp să-și îndrepte greșeala? Când se lasă adoptat de Mattias, bătrânul cel blând din Valea Merilor, nu doar că scapă ca prin urechilor acului de furia lui Tengil, dar are parte de bucuria vieții lui: „Nici nu știam că poți fi atât de fericit! E ca și cum sufletul îți râde în hohote!”
La fel de mare îi va fi și frica atunci când străbate alături de Jonatan grota întunecată și întortocheată din Muntele Katlei. Episodul este unul dintre cele mai puternice din carte, dovedind încă o dată forța iubirii de frate și a încrederii nemăsurate în celălalt:
„dar n-am călătorit prea mult. A trebuit să mergem ghemuiți sau să ne târâm, să înotăm și să sărim, să ne cățărăm, să ne străduim, să ne lovim, să cădem. Asta am făcut. Ce mai călătorie! Și ce peșteră! Uneori ajungeam în încăperi atât de mari, încât nu le vedeam capătul și nu înțelegeam decât după ecou cât de uriașe erau. Uneori trebuia să mergem drept înainte pe acolo pe unde nu se putea merge, deci ne târam pe burtă ca niște șerpi. Alteori drumul se cufunda în tăuri subpământene, și trebuia să înotăm ca să ajungem acolo unde ieșea din nou la suprafața apei. Și, cel mai rău, uneori se deschideau prăpăstii fără fund la picioarele noastre.”
De multe ori au fost la un pas de moarte, de multe ori i-au salvat curajul și istețimea. Și convingerea „că existau lucruri care trebuiau făcute, chiar dacă erau primejdioase”.
Încă de la apariție, în 1973, romanul a primit destule critici, fiind persoane care au considerat că tema aleasă ar fi prea întunecată, nepotrivită unui roman pentru copii. Însă chiar copiii sunt cei care au dat verdictul; într-o scrisoare de la mijlocul anilor ’70, Lindgren nota: „scrisorile de la copii din tot felul de țări nu contenesc să sosească – toți spun că le-a plăcut Frații Inimă de Leu. Pentru nicio altă carte nu am mai primit atâtea reacții puternice și spontane.” Pentru că nu despre moarte vorbește romanul: ci despre cum, prin imaginație, o poți înțelege și trăi dincolo de ea. Pentru că este despre empatie și curaj și despre iubirea infinită dintre doi frați. Și despre a fi om.
