„Nu știu dacă poți convinge copiii să citească sau nu știu cum se face asta” – Dan Coman

DAN COMAN predă la Colegiul Național Liviu Rebreanu, face cea mai bună cafea la ibric din lume. Mare fan al Premiere League, visează să ajungă într-o bună zi pe Old Trafford (alături de Julianne Moore). Nu îi plac pisicile & se teme de câini. Devorator de dulciuri. Iubește somnul de prânz. A debutat în cinematografie ca figurant, apărând aproape 3 secunde în filmul Parking. În literatură a debutat datorită soției sale – care i-a furat manuscrisul (vechi de ani buni) din sertar și l-a trimis la concursul de poezie Aurel Dumitrașcu. Are doi copii cu care ascultă mult rock – cea mai mare tristețe a lor e că nu vor mai putea merge niciodată la un concert Nirvana. Ajuns la 45 de ani, a început să scadă în înălțime, dar a recuperat mult la rezistența fizică. După pensionare are de gând să se mute în Gersa și să crească viermi de mătase.

Scriitoare Ioana Nicolaie îl consideră pe Dan Coman un erou și un profesor model pentru că „este un scriitor de mare forță, unul dintre poeții cei mai buni de azi, dar și pentru că este un profesor charismatic. A decis să lucreze cu liceeni nu un an sau doi, ci decenii, deși ar fi putut să rămână oricând în presă sau în management cultural. La Bistrița, unde trăiește, probabil că din vreme în vreme îi mai sună la ușă câte-un fost elev. Poveștile pe care le schițează-n răspunsuri, de la poezioara vindecătoare cu brotăcelul, până la scrisul care se așterne pe un caiet de istorie, sunt minunate. Iar felul în care reușește să schimbe din interior inerția unui sistem e remarcabil.”

Citește un fragment din interviul cu Dan Coman consemnat de Ioana Nicolaie pentru revista Tribuna Învățământului.

I.N.: Cum de ai ajuns să scrii literatură pentru copii? Moara de frig este o poveste tandră pentru micuți până-n șapte, opt ani, de care n-ai cum să nu te atașezi. Vei persevera în această direcție?

D.C.: Acum vreo 14 sau 15 ani am încercat pentru prima dată să scriu o carte pentru copii. A fost un eșec total. A doua și a treia încercare au fost tot eșecuri, chiar dacă nu la fel de răsunătoare. Am renunțat, convins fiind că nu sunt în stare de așa ceva. Apoi, acum vreo trei, patru ani am primit de la Gheorghe Erizanu niște desene. Vrei să scrii o poveste scurtă pornind de la imaginile astea?, m-a întrebat. I-am răspuns pe loc: nu. Nici gând. Dar mai apoi am deschis documentul unde am găsit desenele lui Lică Sainciuc – și desenele erau atât de frumoase încât i-am scris înapoi editorului: în trei săptămâni trimit povestea. O poveste suprarealistă pornind de la niște ilustrații clasice – o cărticică trăsnită pe care m-am bucurat enorm meșterind-o. Și uite-așa mi s-a reaprins pofta de a scrie pentru copii. Am ridicat doar foarte puțin categoria de vârstă și, undeva pe la începutul pandemiei, am terminat un roman pentru copiii de 10-13 ani, o carte de care sunt foarte mândru și care urmează să apară anul viitor la Editura Arthur.*

„(...) meseria de profesor presupune rezistență, iar pentru practicarea ei e nevoie de mult antrenament, de o baghetă fermecată (asta să fie vocația?) și de o excelentă pregătire tehnico-tactică“

I.N.:Ce cărți te pasionau când erai mic? Copiii tăi le-au citit? Sunt copiii de azi diferiți de cei din trecut? Îi mai poți convinge să citească?

D.C.: Am citit puțin în prima parte a copilăriei. Foarte puțin. Povești nemuritoare și povestiri istorice. Obligat. Cel mai adesea mă plictiseam îngrozitor în preajma cărților. Marele meu noroc a fost să dau peste Habarnam și prietenii săi. Relativ târziu – cred că eram deja prin clasa a VI-a, a VII-a. Am citit și am recitit de sute de ori cartea aceea. Era cu totul altceva. A fost cartea care mi-a deschis apetitul pentru citit. Și e singura carte a copilăriei mele care le-a plăcut mult și copiilor mei. Jules Verne, autorul pe care l-am descoperit mai apoi, lor li s-a părut datat. Așa că a trebuit să mă repoziționez eu și să încep să citesc ceea ce citesc ei – și am descoperit o literatură extraordinară! Cred că acum stăm foarte bine în ceea ce privește cărțile pentru copii – ceea ce fac cei de la Arthur sau, mai nou, cei de la Nemi și Polirom Junior, e minunat pentru că propun titluri și autori (inclusiv români, foarte buni!) care scriu altfel, mult mai dinamic și mai relaxat, adecvat sensibilității copiilor de azi – care, așa cum se cade, e total diferită.

Nu știu dacă poți convinge copiii să citească sau nu știu cum se face asta. Cred că e și o foarte mare doză de noroc la mijloc – fiică-mea, care ani de zile a refuzat să citească ceea ce-i sugeram, l-a descoperit singură pe Dahl – și de acolo nu s-a mai oprit.

Însă nu sunt convins că e o așa mare problemă că sunt (mulți) copii care (nu prea) citesc, așa a fost întotdeauna. Cei care o vor face, știu sigur, vor fi mult mai fericiți.

I.N.: Ai avut vreun profesor pe care să-l admiri necondiționat? Dacă da, ne poți povesti o întâmplare cu el?

D.C.: Am avut un profesor de rusă excepțional. Primul sfert din oră făceam gramatică, apoi ne punea să citim. Orice. Cum nu prea aveam cărți, ne aducea el. Traduceri din Gogol, Cehov, Lermontov. În anii ’90 era cel puțin o ciudățenie ca în timpul cursurilor elevii și profesorul să stea în liniște, fiecare la locul lui, și să citească literatură. La finalul orei, proful se ridica în picioare și, cât ne pregăteam noi lucrurile și părăseam rând pe rând cabinetul de rusă, ne recita din Esenin. Eram uluiți și încântați. A fost primul profesor căruia i-am arătat ce scriam. Și singurul care mi-a spus că talentul e în primul rând o chestiune de exercițiu și de perseverență.

Interviul integral poate fi citit în numărul 13 al revistei Tribuna Învățământului.

*Cartea la care face referire autorul este Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi, disponibilă pe site.