Prima mea rochie: roz-pudrat, croșetată de o prietenă a bunicii, cu guler alb și manșete. Rochia de catifea în care mi-am sărbătorit ziua la 8 ani. Anii în care n-am mai avut curajul să port nicio rochie. Cea gri, din jerseu, comodă și un pic sport, în care curajul mi-a revenit. Prima mea rochie neagră, la 18 ani, împrumutată pentru banchetul de la finalul liceului – sperând că o să împrumut, odată cu materialul sclipicios, ceva din stilul adevăratei ei posesoare. Rochia de mireasă, neîmprumutată, adevărată, cu corset din mătase. Rochia niciodată purtată. Rochiile admirate de la distanță. Rochiile deja purtate, foarte iubite, care ajung la mine ca să le duc povestea mai departe. ,,Rochia care nu-i vine nimănui”, cumpărată din cel mai misterios magazin vintage, pe care am purtat-o renunțând să respir și pe care a venit timpul s-o dau mai departe – am luat hotărârea secretă să i-o fac cadou prietenei mele Anastasia (când o să-i spun, cred că vor curge emoticoanele la fel cum vor curge buclele ei roșcate peste stofa gri, croită în altă epocă).

Îmi vine atât de ușor să-mi fac biografia în câteva rochii! O scurtă sartografie sau rocografie, așa am putea numi această istorie deosebit de concisă, toată numai culoare, texturi și cusături: toată viața pe o tavă. Fiecare rochie vorbește despre cât se ascunde și cât se arată, ce alegi să spui la un moment dat dintre toate lucrurile pe care le reprezinți. Fiecare rochie vorbește despre libertate. Am purtat rochii foarte comode în care m-am simțit încorsetată și rochii cu corset în care m-am simțit liberă să aleg. Ca să vorbim și despre personaje literare, Heidi (fetița munților) preferă să poarte pantaloni, ca să alerge în voie pe pajiștile Alpilor, dar învață să poarte rochii atunci când află și ce este prietenia. Pippi Șosețica este extravagantă, dar mai mult de nevoie: poartă un sarafan bleu, făcut de ea, cu petice roșii, pentru că nu i-a ajuns materialul. Stilul ei devine desăvârșit când își pune faimoasele șosete, una maro și una neagră – uneori lipsa resurselor e cel mai bun stilist (și uneori more is more!). Chiar și Hermione Granger renunță la cărțile pe care le cară de mult în spate ca să poarte o rochie albastră, vaporoasă, la Yule Ball – și să marcheze un prag. În colțul opus, domnișoara Havisham a lui Dickens face din rochia de mireasă, încremenită în timp, propria închisoare. Poate că cele mai frumoase rochii dintre toate sunt cele O sută de rochii ale Wandei din cartea lui Eleanor Estes, pentru că vin dintr-un teritoriu al libertății neîngrădite: libertatea de a-ți imagina. Chiar dacă Wanda poartă în fiecare zi, la școală, aceeași rochie albastră și decolorată, ea le convinge pe colegele prea băgăcioase că în dulap mai are o sută, una mai prețioasă decât alta – și din dulapul imaginației ei iese artă, care o consolează și o salvează.

Când am scris Cartea Năsoaselor, am vrut să sugerez că cele trei personaje principale, deși sunt prințese, deci trăiesc într-o lume plină de reguli și etichete, sunt libere să fie orice și-ar dori. Sunt libere să aleagă să nu aibă soți, să nu fie frumoase, să nu respecte niciun standard – sau să aleagă să corespundă standardelor, așa cum face Carina, care încearcă mereu să prindă din urmă caravana frumuseții. Destul de repede s-a ivit întrebarea: cum vor fi îmbrăcate aceste creaturi cu nasuri uriașe, ambiții mari și preocupări contemporane? Exact cum au ele chef, a venit răspunsul firesc, adică: libertate totală! Mi-a plăcut enorm să nu pun limite imaginației și să las să prindă formă, mai întâi în scris, apoi în culorile Ioanei Văllimărescu, cele mai ciudate rochii de care am fost în stare. Rochia cu dantelă verde de jeg a Matildei, tivită cu melci fără casă. Rochia apetisantă, mai mult sau mai puțin, a Hamburgiei a IX-a, făcută din crenvurști proaspeți, abia ieșiți din fabrica familiei, cu un cordon lat de pipote verzui și o umbrelă imensă, din sticle de ketchup. Rochia de culoarea pielii a Galianei, purtată cu carapace. Rochia din sticle de plastic a Translucidei Dorna, ai cărei urmași vor moșteni Pământul (sperăm totuși că-i vom împiedica). Rochia-curcubeu în care Carina câștigă concursul de frumusețe, chiar înainte ca standardul să se schimbe din nou, purtată cu cercei-licurici și o capă din pene de flamingo.

Sigur că aici e un truc de-al scriitorilor, și nu unul foarte complicat: dacă descrii un lucru implicând toate simțurile, cititorul va fi absorbit, va ,,vedea” scena și o va ține minte. Totuși, dincolo de acest efect și de cât m-am distrat creând aceste rochii, am mai urmărit ceva. Fiecare rochie dă niște indicii despre cea care o poartă, dar și despre lumea în care trăim. Plasticul și mâncarea produsă industrial au legătură cu poluarea, cu sănătatea noastră și a planetei. Carapacea Galianei se referă la vulnerabilitate și la teama de cum vor reacționa ceilalți când ne vom arăta în fața lor fără mască. Rochia-curcubeu a Carinei are legătură cu toate chipurile pe care e dispusă să le ia doar ca să placă, uitând de propriile dorințe. Masca de oglindă care o completează îi acoperă nasul uriaș, dar și personalitatea: reflectă doar ceea ce are în față, însă nimic din ce e dedesubt.

Fiecare rochie vorbește despre cine ești, în ce context te afli și câtă libertate ai sau îți acorzi. În cărți sau în viața de zi cu zi. Dintre rochiile vieții mele, aleg rochia-evantai ca evergreen – mai exact, ca everturquoise. Dacă apocalipsa s-ar petrece într-o zi de iunie și ar trebui să plecăm cu toții în căutarea oceanului, pe ea aș alege-o, pentru că poate fi rochie de drum lung, de ceremonie, de bine-ai venit și de rămas-bun, poate fi cort sau pătură, cămașă sau șorț. Am purtat-o în prima zi de școală a lui David (fiul meu, 10), când îmi doream mult ca el să facă primul pas într-un spațiu al regulilor, dar și al libertății în gândire. Am purtat-o cu prieteni dragi, cu șepci și adidași, cu pantofi eleganți, cu dor, cu îndoieli, cu încredere. Dintre rochile imaginației, mi-au rămas nefolosite rochia din boabe de cafea și rochia olfactivă, alcătuită numai din mirosuri, dar cred că ele își așteaptă doar personajele. Sau poate că vor fi personajele propriilor povești. Nu știi niciodată cine poartă pe cine.