Lumea fabuloasă din spatele dulapului. Seria-cult „Cronicile din Narnia” de C.S. Lewis (volumele 1 & 2)

Vacanța e pe terminate, dar nu mai e un secret pentru nimeni că aventura și călătoriile (mai ales prin lumi fantastice) pot continua; ba chiar devin și mai interesante puse în contrast cu treziri foarte matinale, ore lungi de școală și teme peste teme. Cum e posibil? Ați ghicit, desigur: prin cărțile cu povești. Și ce poveste mai potrivită pentru un nou început de an școlar decât Cronicile din Narnia, seria-cult a lui C.S. Lewis, în care autorul de origine irlandeză nu doar creează o lume cu totul nouă, dar o populează cu personaje și aventuri care pot ține piept celor mai ne-fabuloase zile de școală.

Amintirile mele legate de Narnia ajung adânc în negura timpurilor, cum se spune. Eram prin clasa a patra. Sau a cincea. Sau a șasea. Nu mai știu. Tot ce rețin este că mi-am petrecut câteva zile într-o lume din spatele unui dulap, așteptând cu sufletul la gură să văd ce se întâmplă cu Vrăjitoarea Albă, cu leul Aslan și cu băiețelul care s-a crezut mai bun și mai puternic decât frații lui. Colega mea de bancă îmi împrumutase volumul al doilea din Cronicile din Narnia (de fapt cel dintâi, în ordinea publicării ediției originale). Nu-l citisem pe primul, nu știu de ce tocmai pe al doilea. Dar așa s-a nimerit și m-am apucat de citit. Mi-a plăcut foarte mult povestea celor patru copii ajunși pe tărâmul iernii veșnice, aș fi citit mai mult. Dar nu știam pe atunci că poveștile continuă. I-am înapoiat cartea colegei și cu asta am rămas din Narnia în copilărie. Cu imaginea unui dulap fermecat și cu dorința de a fi citit mai mult.
 

Au trecut mulți ani până am reparat amintirea Narniei. Dar am făcut-o cu stil. Adică așezând fix pe raftul din centru al bibliotecii de acasă minunata colecție „de colecție” a Cronicilor din Narnia (făcută cadou de oameni dragi), publicată de Editura Arthur în colecția Arthur GOLD, în traducerea Irinei Oprea și a lui Radu Paraschivescu și cu ilustrațiile originale ale lui Pauline Baynes. Iar vara asta i-a venit timpul. Am luat tacticos primul volum din serie, i-am dat jos supracoperta cu litere aurii (nu știu cum faceți voi, dar eu nu citesc cărțile în supracopertă, de teamă să n-o avariez; cum nu fac nici notițe pe cărți, dar asta-i altă poveste) și m-am apucat de citit. Sigur c-ar fi mers și-un ceai, cum bea Lucy în vizită la Faun, cum beau copiii acasă la domnul și doamna Castor; dar n-a fost timp de cochetării. Și-așa am ajuns la finalul celui de-a doilea volum (pe care l-am recitit, desigur) și m-am gândit să nu las entuziasmul doar pentru mine, să-l împărtășesc și cu alți cititori care încă n-au făcut cunoștință cu Narnia sau cărora le trebuie un imbold pentru relectură. Iată-l! Cu încă cinci volume ca să închei seria, toamna se anunță frumoasă de tot.

Prima carte din serie este Nepotul magicianului. Deși a fost publicată penultima de C.S. Lewis, este considerată prima din punct de vedere cronologic, pentru că aici este făcută, prin cuvintele și forța leului Aslan, Narnia, tărâmul unde Polly și Digory ajung după ce tot intră și ies din Pădurea dintre Lumi cu ajutorul inelelor magice ale unchiului lui Digory, Andrew. Întemeierea Narniei este unul dintre cele mai frumoase capitole ale volumului (la întrecere, e drept, cu misiunea pe care Digory o primește de la Aslan):

„Când un șir de brazi întunecați se înălțară dintr-odată pe o culme aflată cam la o sută de metri, Polly simți că aveau legătură cu o serie de note profunde și prelungi, pe care Leul le cântase cu o clipă mai devreme. Iar când Leul atacă o serie rapidă de note mai vesele, nu se miră când văzu mai multe primule ivindu-se din toate direcțiile.”

Cu Narnia găsindu-și Regele și Regina, deși fără a scăpa de amenințarea Vrăjitoarei Jadis, Polly și Digory s-au întors în mansarda casei unchiului Andrew, iar în volumul al doilea, Leul, Vrăjitoarea și dulapul, este rândul altor copii să găsească tărâmul tinereții, de data aceasta cotropit de o iarnă fără sfârșit și fără Crăciun. Peter, Susan, Edmund și Lucy se alătură echipei lui Aslan pentru a readuce primăvara și a scăpa de Vrăjitoarea Albă. Pentru trufia lui Edmund, care a crezut în vorbele Vrăjitoarei, vor avea și el, dar și alții, de îndurat multe. Sacrificiul, curajul și iubirea vor fi însă arme mai puternice decât toată armata de ființe nefaste ale Vrăjitoarei. Iar momentele de pauză pe care scriitorul le dozează de-a lungul romanului, chiar în episoadele cele mai tensionate, nu fac decât să te încarce de încredere; cum e masa aceea din casa castorilor, ilustrată în cuvinte și culori:

„După ce terminară peștele, doamna Castor scoase pe neașteptate din cuptor o frumusețe de ruladă cu magiun, care aburea de fierbinte de era, și după aceea puse ceainicul pe foc, pentru ca imediat după ce termină de mâncat rulada să poată să toarne ceaiul. Iar după ce-și primiră ceștile cu ceai, mesenii se traseră în spate cu scăunelele, ca să se poată rezema de perete, și scoaseră un suspin lung de mulțumire.”
 

Pe lângă toate aceste aventuri, mi-au mai plăcut două lucruri la seria lui Clive Staples Lewis, pe numele lui întreg (sau Jack, cum îi spuneau apropiații). Mai întâi ironia atât de bine plasată, cu care-și întâmpină personajele și cititorii deopotrivă. Ba, uneori, cu care se tratează și pe sine însuși, ca narator destoinic. Nu mai departe, în capitolul trei din primul volum, îi cam ia peste picior pe protagoniștii Polly și Digory:

„Polly îi răspunde tăios, iar el îi dădu o replică și mai dură. Cearta dură câteva minute, dar descrierea ei ar fi o pierdere de vreme. Hai să trecem direct la momentul când ajunseră, emoționați și temători, pe marginea unui ochi de apă necunoscut...”

Aceeași grijă pentru răbdarea cititorilor săi dovedește și câteva zeci de pagini mai încolo (sau o fi, de fapt, o ironie fină la adresa lor?):

„În spatele acestor cuvinte stătea o poveste pentru oameni mari, lungă și plictisitoare. Tot ce trebuie să știți este că unchiul Andrew, din cauză că «se ocupase de afacerile lui Letty», nu muncise niciodată și strânsese datorii impresionante la băutură și țigări (pe care mătușa Letty  le plătise de fiecare dată), reușise s-o facă mult mai săracă decât fusese cu treizeci de ani în urmă.”

Dacă sunteți părinți care țin morțiș să verifice și răsverifice tot ce pun copiii lor în gură și în cap, e posibil ca citatul de mai sus să vă sperie. Cum? Cuvinte precum „băutură și țigări” într-o carte pentru copii? Să vă mai spun și că același unchi Andrew își caută leac de sperietură umplându-și „paharul cu o băutură respingătoare, din care beau oamenii mari”? Mai bine nu vă mai spun. Dar asta ne aduce la cel de-al doilea aspect pe care C.S. Lewis îl stăpânește ca un maestru: să te facă să înțelegi lucruri esențiale despre viață, despre principiile ei sănătoase, despre bine și rău fără să-ți țină lecții sau să-ți bage „așa da”-uri și „așa nu”-uri în ochi. Cum e acest obicei rău al unchiului Andrew. Sau episodul în care Digory este tentat să muște și el sau să fure pentru sine un măr din copacul fermecat. Lewis descrie atât de credibil dilema băiatului și-o rezolvă atât de vibrant: 

„Nici mamei nu i-ar plăcea, rosti Digory, scoțând cuvintele anevoie. Nu i-ar plăcea – ține foarte mult să respecți ce-ai promis, să nu furi și alte asemenea. Chiar ea mi-ar spune să nu fac una ca asta – cum te văd și cum mă vezi – dac-ar fi aici.”

Bine, poate doar la partea cu „era o mare prostie să te închizi într-un dulap” a exagerat un pic. Dar s-a dovedit că unor copii chiar trebuie să le-o repeți întruna ca să le intre în cap. Dacă nu credeți, uitați-vă la ce a făcut Edmund.

Și dacă tot am ajuns la Jack, trebuie să vă spun că a scris și alte volume, printre care și o carte de memorii (Surprised by Joy), dar rămâne cunoscut mai ales pentru Cronicile din Narnia, publicate, câte un volum pe an (începând cu Leul, Vrăjitoarea și dulapul, cum am spus), între 1950 și 1956. Și cum paremiologia românească funcționează și dincolo de Canalul Mânecii, a tunat și i-a adunat la Universitatea din Oxford – acolo unde C.S. Lewis s-a împrietenit cu J.R.R. Tolkien, un alt titan al literaturii fantastice universale, autor al Stăpânului Inelelor. Vă imaginați cum trebuie să fi fost șuetele lor? Un deliciu! Iar inelele alea ale unchiului Andrew nu pot fi o coincidență.

Așadar, vă invit să scoateți primul volum din raft, să-i dați jos supracoperta cu litere aurii (sau s-o lăsați la locul ei dacă vă știți cu inimă tare), poate să vă faceți un ceai, din acela de care a băut Lucy în casa Faunului Tumnus, și să pășiți puțin câte puțin în lumea fabuloasă a Narniei.

***

Cum am terminat eu de scris textul de mai sus, cum am descoperit acest Fals tratat de traductologie intergalactică semnat de Florin Bican în revista Matca Literară. În caz că vă întrebați cum reușeau copiii să comunice cu ființele de pe tărâmul Narniei, de vreme ce nu veneau doar din țări diferite, dar din lumi cu totul distincte, textul lui Florin Bican vă poate ajuta să înțelegeți. Dar nu pot să nu dau un mic spoiler: are de-a face cu puterea formulelor magice din copilărie – „ziceam că”, „ne făceam că”. Spor la citit!