Lectura trebuie să devină o urgență națională permanentă

Oamenii nu învață mare lucru din greșelile trecutului

Stimate domnule Matei Vișniec, umanitatea a ieșit cu greu din pandemie, acum spaima altor pandemii bate la ușă... Într-o epocă a valorilor umaniste, războiul din Ucraina trimite civilizația înapoi în istorie... O nouă criză economică este în desfășurare, alte crize se profilează la orizont... Uneori, ni se pare că trăim într-un teatru absurd, într-o lume cuprinsă de o pandemie a iraționalității și dezumanizării. Cum priviți toate aceste fenomene? De ce se întâmplă?

 

 

Oamenii nu învață mare lucru din greșelile trecutului – iată o primă constatare pe care o fac în calitate de jurnalist și scriitor. Iar pe un plan filozofic mai general, aș spune că omul este o ființă contradictorie, iar aceste contradicții sunt proiectate și asupra societății. Pe de altă parte, oricât de mulți oameni raționali am avea într-o comunitate, ei rămân mereu prea puțini pentru a forja o inteligență colectivă. Sentimentul că umanitatea formează o singură ființă aflată pe o navă minusculă pierdută în univers – acest sentiment deci nu este prea puternic în sufletele noastre. La întrebarea de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă am putea continua să dăm multe răspunsuri, sute și sute de răspunsuri. Luate toate împreună am putea avea, poate, un răspuns sintetic global. Pe scurt: umanitatea a progresat în mod spectaculos la nivel tehnologic, dar și-a păstrat încă instincte din epoca de piatră.

 

Un lucru concret pe care îl putem face este să ne luptăm pentru a consolida și ameliora democrația

Ce șanse are omul în acest vârtej al nebuniei? Ce putem face într-o lume a crizelor pentru a supraviețui, pentru a ne păstra rațiunea, echilibrul și umanitatea?

 

Un lucru concret pe care îl putem face este să ne luptăm din răsputeri pentru a consolida și ameliora democrația. Multe dintre crizele actuale sunt un efect al pierderii elanului democratic. În 1990 optimismul pe planetă era mult mai intens decât acum. Exista o enormă foame de democrație și libertate. Prăbușirea regimurilor comuniste în estul Europei, precum și destrămarea Uniunii Sovietice au fost percepute ca o șansă enormă pentru umanitate, de extindere rapidă a democrației pe toate continentele...Democrația a fost considerată chiar ca un fel de miracol, milioane de oameni au crezut că ea poate aduce în mod automat și prosperitate. Din păcate, nu s-a întâmplat chiar așa, de unde și decepțiile acumulate în țări precum cele din Europa de răsărit, unde libertatea s-a instalat, dar cu un enorm cortegiu de frustrări economice și sociale. Chiar și în Federația Rusă, în scurta perioadă când Boris Elțîn s-a aflat la putere și când libertatea a fost reală, haosul economic și proliferarea grupurilor mafiote i-au speriat pe ruși. Începând din 2010, așa-numita primăvară arabă a însemnat o altă iluzie, și anume că în lumea musulmană ar putea triumfa ideea de libertate și democrația de tip occidental. Globalizarea economică a fost și ea o utopie bazată pe speranța că intensificarea comerțului internațional și interdependența economică dintre țări ar putea duce la o generalizare a practicilor democratice. Din păcate, democrația este în regres în prezent pe planetă, ca să nu mai spun că în unele țări „democratice“ ea este distrusă din interior, prin corupție... Dacă vom permite o continuă erodare a democrației, din interior și din exterior, riscăm să ne trezim într-o zi vasalii unor forțe obscure, riscăm să fim reduși la statutul umilitor de servitori ai unor noi forme de despotism, paralizați în gândire și în acțiune. Mai putem salva democrația și prin ea ne mai putem salva existențial, altfel spus mai putem conferi un sens vieților noastre individuale, precum și aventurii umane pe planetă.

 

 

 

Ar fi trebuit să învățăm ceva esențial despre fragilitatea noastră ca oameni și ca umanitate

Pandemia a fost o experiență a spaimei, a fricii de celălalt și de noi înșine, a izolării și însingurării... A fost, poate, o lecție – despre valoarea lucrurilor simple, a normalității, a faptului de a fi împreună. Ce ar trebui să învățăm din ea?

 

Ar fi trebuit să învățăm ceva esențial, ceva despre fragilitatea noastră ca oameni și ca umanitate. Ar fi trebuit să ne regândim raporturile cu natura, să fim mai umili în fața naturii și să nu o mai maltratăm ca niște indivizi lipsiți de vizibilitate istorică. Ar fi trebuit să mai învățăm ceva despre generozitate și solidaritate... Mă îndoiesc că aceste lecții au fost asimilate... S-au produs totuși câteva revelații, de exemplu oamenii și-au dat seama, pe diferite meridiane ale globului, că statul are încă un rol important de jucat în momente de criză, imprevizibile... Omenirea se poate lăuda de asemenea că dispune în prezent de spectaculoase capacități de cercetare, precum și de reactivitate științifică și tehnologică fără precedent. Vaccinurile au fost create într-un timp record, merită deci elogiat omul în general, sau mai bine spus materia cenușie a omului, capabilă de astfel de uluitoare performanțe. Păcat că această materie cenușie atât de evoluată nu inventează soluții durabile pentru stoparea poluării precum și pentru protejarea resurselor și a biodiversității pe planetă. Păcat că inteligența omului nu reușește să găsească soluții pentru eradicarea foametei și a războaielor, pentru diminuarea inegalităților, pentru abolirea violențelor din cadrul familiei și din cadrul societății...

 

 

 

Am învățat în primul rând să respect munca

Să ne întoarcem pe firul timpului... Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat din familie, de la părinți și bunici?

 

Am învățat în primul rând să respect munca. În jurul meu toată lumea muncea tot timpul. Tatăl meu, Ioan, se trezea la ora cinci dimineața și se ducea să lucreze la o fabrică de mobilă. Mama mea, Minodora, era învățătoare într-un sat situat la opt kilometri de orașul meu natal, Rădăuți, și făcea naveta cu autobuzul sau cu bicicleta... În satul Horodnic, unde mergeam eu foarte des la bunicii dinspre mamă, precum și la frații și surorile ei, toată lumea muncea șapte zile din șapte... Femeile munceau la colectiv și în grădinile lor, unchii mei făceau și ei naveta, la Rădăuți, unde lucrau tot la acea faimoasă fabrică de mobilă. Doar duminica dimineața îi vedeam pe acești țărani harnici cum se îmbrăcau frumos (în costumele lor naționale) ca să meargă la biserică. Toți munceau mult, dar fără să se plângă  vreodată în fața mea. Mai târziu însă am aflat ce ruptură se produsese în sufletul lor de țărani după cooperativizarea agriculturii...

 

Pe lângă această uluitoare tenacitate legată de muncă, am mai observat foarte repede în familia mea și ceea ce aș numi acum un simț moral natural. Nimeni nu lăuda comunismul, doar noi, copiii, ne întorceam de la școală  fredonând cântece patriotice... Familia dinspre mamă (ea avea șapte frați și surori, toți rămași la țară) mi-a mai dat un exemplu de prezervare a tradițiilor și a patrimoniului cultural popular. Asistam extaziat la nunți, botezuri, hramuri, înmormântări... Și întotdeauna anumite ceremonii confereau sens unor momente nodale ale vieții. La fel, de Crăciun, de Anul Nou, de Paște se derulau în fața mea ritualuri care m-au făcut să înțeleg diferența dintre haos și cosmos, adică dintre lumea fără reguli și lumea construită pe bază de principii și valori ancestrale.

 

 

 

Întâlnirea mea cu cărțile s-a produs foarte repede

Ce vă amintiți despre primii ani de școală și întâlnirea cu manualele și cărțile, despre învățătoare și atmosfera de atunci?

 

Întâlnirea mea cu cărțile s-a produs foarte repede pentru că mama îmi citea povești și îmi aducea cărți ilustrate în care mă scufundam la nesfârșit... La Rădăuți locuiam foarte aproape de școală, așa că mergeam singur (foarte mândru) la grădiniță. Imediat ce ajungeam la grădiniță (eu și ceilalți copii), educatoarea, doamna Guter, ne lăsa să scotocim într-o ladă cu cuburi și alte corpuri geometrice colorate, și construiam castele. Evoc aceste momente pentru că la grădiniță am avut primul meu „succes artistic“: într-o zi am modelat din plastilină o căprioară pentru care am primit felicitări din partea educatoarei. Căprioara mea a ajuns într-o vitrină și, în fiecare dimineață, cum ajungeam la grădiniță, mă duceam să mă asigur întâi că acea creație a mea era la locul ei...

 

Îmi amintesc evident și de emoția descoperirii manualelor la fiecare început de an școlar. Învățătoarea mea, doamna Călărașu, părea severă, dar ne iubea din tot sufletul ei. Ea a fost prima ființă care mi-a remarcat talentul la desen. Așa că am devenit un fel de „vedetă“, se știa că „Matei desenează cel mai bine din clasă“. În acei ani mergeam duminica să văd desene animate la unul dintre cinematografele din oraș, iar uneori și la comedii cu Stan și Bran, sau la filme istorice, precum Neamul Șoimăreștilor. Evident, cum mă întorceam acasă, începeam să desenez, să „reproduc“ pe caietele mele cele văzute pe marele ecran. Îmi amintesc cât de mult i-am impresionat atunci pe colegii mei (aveam cu toții cam 9 ani) când am desenat bătălia cu care începea Neamul Șoimăreștilor... Toți m-au elogiat atunci afirmând că desenul meu era „exact ca în film“. În urmă cu vreo zece ani am descoperit, în podul casei de la Rădăuți, caietele mele de desen din școala primară și am revăzut acel desen... Copilul ascuns în mine a tresărit, evident, iar adultul din mine s-a amuzat copios...

 

 

 

 

Voiam totul imediat, să trăiesc la București, să cunosc scriitori, să public în volum, să văd teatru

Undeva mărturisiți că ați trăit în copilărie cu mirajul Capitalei, că ați fugit de acasă ca să faceți liceul în București. De ce această fascinație?

 

M-am îndrăgostit de orașul București în primul rând pentru că tatăl meu era un pasionat călător. În fiecare vară, când făceam tradiționalul drum cu trenul spre mare, ne opream câteva zile și în București. Apoi am descoperit că toate revistele care mă interesau își aveau redacțiile la București, de la revista Cutezătorii la Luceafărul și România literară. Împreună cu tatăl meu am vizitat, în anii când eram elev la școala generală, și alte mari orașe ale țării: Iași, Cluj, Timișoara, Brașov... Dar nici unul nu m-a impresionat atât de mult precum Capitala, unde ajungeam de la Rădăuți după o lungă călătorie de opt ore cu trenul... Ulterior am debutat cu poezie în revista pentru copii Cutezătorii și în revista literară Luceafărul... Mergeam la București ca să-l întâlnesc pe poetul Virgil Teodorescu, întrucât el îmi facilitase debutul răspunzându-mi elogios întâi la Poșta redacției în Cutezătorii. Tot Virgil Teodorescu era redactor-șef la Luceafărul și chiar președinte al Uniunii Scriitorilor. Când am câștigat primii bani din publicarea poemelor mele în Luceafărul, parcă mi-au crescut aripi: într-o zi am luat trenul și m-am dus la București fără știrea părinților, eram prin clasa a unsprezecea. Voiam totul imediat, să trăiesc la București, să cunosc scriitori, să public în volum, să văd teatru... M-am întors însă ca să-mi termin liceul la Rădăuți, dar tot la București am dat la facultate, la Filosofie, și am intrat în 1975...

 

Despre profesorii mei din anii liceului aș putea scrie o carte

Cum vi-i amintiți pe profesorii din liceu?

 

Despre profesorii mei din anii liceului aș putea scrie o carte.  Toți erau oameni pasionați și interesanți (în sensul că îi găseam originali). De exemplu, profesorul meu de română, Hlinski, care mi-a declarat încă din primele luni ale clasei a noua că aveam „calități de critic literar“. Îl mai menționez însă pe profesorul meu de filosofie, Dobrotă, cel mai original dintre toți. Un accident din tinerețe îl lăsase fără o mână și fără un picior. Mergea însă cu ajutorul unei proteze speciale, fără cârje, doar în locul mâinii stângi i se vedea doar mâneca sacoului introdusă în buzunar. Toată lumea era intimidată în prezența sa și în fața inteligenței sale. Locuia destul de aproape de Liceul numărul 2 (unde eram eu înscris) și venea la cursuri mergând încet, șchiopătând ușor. Purta întotdeauna un costum impecabil și cravată. Într-o vreme când nouă, băieților, ni se cerea să ne tundem scurt, profesorul Dobrotă arbora un păr bogat, eminescian (semăna de altfel cu Eminescu din celebra fotografie făcută la Viena pe vremea studenției). Acest om a fost efectiv fericit după ce am reușit la filosofie (în acel an fuseseră 25 de candidați pe un loc!) și m-a îmbrățișat când m-am dus să-i comunic personal vestea. Mai târziu, când s-a pensionat și a simțit că nu va mai trăi mult, i-a cerut soției sale să-mi dăruiască mie câteva zeci de cărți prețioase, opere filosofice de Hegel, Kant, Schopenhauer...

 

Poezia a fost pentru mine prima poveste de dragoste

Când v-ați descoperit atracția față de cărți și înclinația spre scris, pasiunea de a scrie literatură? Când v-ați dorit să fiți scriitor?

 

Poezia a fost pentru mine prima poveste de dragoste, a fost prima mea dragoste în universul cuvintelor. De pe la 10 sau 11 ani am început să scriu poezie și chiar am debutat atunci în revista Lumina a Liceului numărul 2 de la Rădăuți. Traseul meu de poet a fost apoi foarte marcat la București de întâlnirea cu Cenaclul de Luni, cu criticul și profesorul Nicolae Manolescu și cu toată generația mea, generația ’80. Am și publicat trei volume de poezii (în 1980, 1982 și 1984) înainte de a pleca din țară. În 1984, Uniunea Scriitorilor mi-a decernat premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului, pentru cel de-al treilea volum de poezie, Înțeleptul la ora de ceai.

 

Am scris poezie cu pasiune, cu îndârjire, cu convingerea că aveam ceva de spus. Scriam pentru mine, dar și pentru ceilalți, scriam pentru a explora libertatea pe care mi-o dădeau cuvintele, dar și pentru a demola sistemul totalitar… Sigur, până la urmă nu poezia a dărâmat comunismul, dar ea ne-a permis într-o mare măsură să nu ne sufocăm psihic, estetic, intelectual. Forța metaforei a fost mai puternică decât forța cenzurii, acest lucru mi se pare evident.

 

Multe cărți mi-au schimbat viața

Ați fost încurajat în această aspirație, ați avut profesori care v-au susținut și îndrumat în aventura scrisului?

 

Mare lucru e să ai, în viață, prieteni buni! Mare lucru este să ai prieteni buni mai ales în anii formării tale ca om. Spun acest lucru pentru că multe cărți mi-au schimbat viața, și ele mi-au fost oferite sau împrumutate sau sugerate de prieteni sau de profesori care, oricât de paradoxal ar părea, îmi deveniseră prieteni. Am avut deci norocul de a întâlni oameni minunați în orașul meu natal, dar poate și talentul de a căuta apropierea unor oameni mai vârstnici decât mine, cu mai multă experiență de viață și având orizonturi culturale mai largi decât al meu... M-am „împrietenit“, în anii când eram elev de școală generală, cu un scriitor, Teofil Lianu, muzeograf la Rădăuți. El conducea un cenaclu literar pentru elevi și ne asculta „pruducțiile“ literare cu o răbdare infinită. Când mi-a spus că puteam să vin la el la muzeu și în afara datelor când avea loc cenaclul, n-am ezitat o clipă, imediat ce scriam câte o povestire sau câte un ciclu de poeme fugeam la el ca să i le citesc. Teofil Lianu avea deja o vârstă respectabilă, o figură de patriarh. Aveam impresia că vizitam un bunic blând și înțelept, ca să nu mai spun că muzeul mă fascina. Acea „autorizație“ de a-l vizita pe scriitor oricând doream mi se părea un privilegiu absolut (dar nu abuzam de el).

 

Mă înscrisesem, atunci, la cercul de desen al Casei Pionierilor, și m-am „împrietenit“ cu omul care îl anima, cu profesorul de desen Traian Rotaru. Acest om minunat mi-a hrănit timp de mulți ani curiozitatea culturală cu albume și cărți esențiale. El a devenit un fel de mentor al meu, mi-a explicat pentru prima dată ce înseamnă arta modernă... Tot el mă invita în atelierul său improvizat în grădina casei sale, unde răsfoiam la nesfârșit albume prețioase: așa am descoperit cine erau impresioniștii, ce însemna avangarda... Acolo i-am „întâlnit“ pe Picasso și pe Dali... Picturile suprarealiste ale lui Traian Rotaru mă fascinau, îl urmăream cum lucra și am început apoi eu însumi să pictez... În casa părinților mei de la Rădăuți, în camera mea, pereții sunt  plini de tablouri semnate de Traian Rotaru, dar și de lucrări realizate de mine în anii adolescenței. Traian Rotaru m-a învățat tot, inclusiv cum se prepară un șasiu și o pânză... Tot el mi-a spus, într-o vară, că era cazul să încep să-l citesc pe Dostoievski, și timp de două luni m-am scufundat în opera acestui autor esențial.

 

Nu i-am uitat niciodată pe oamenii care, în anumite  momente ale vieții mele, mi-au spus „fă-ți timp te rog și citește această carte“. Un alt pictor din Rădăuți, Mihai Cîmpeanu (el era prieten cu mentorul meu Traian Rotaru), mi-a dat să citesc Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde. Cartea a fost o adevărată revelație. De la un alt profesor de română (și conducător de cenaclu literar), Ion Filipciuc, am primit într-o zi un număr din revista Secolul XX și sfatul de a citi o piesă intitulată Așteptându-l pe Godot, scrisă de un anume Samuel Beckett... Ceea ce a însemnat o altă revelație, descoperitea unui limbaj literar nou...

 

Pentru a rezuma, aș spune că atunci când un copil are norocul de a fi ghidat de oameni pasionați, șansele acelui copil de a-și descoperi vocația în viață se multiplică în mod benefic.

 

Ni se permitea să fantasmăm pe o viitoare apropiere treptată dintre sistemul socialist și sistemul capitalist

Cum au fost studiile universitare la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității din București? Cum era atmosfera în plin comunism din perspectiva libertății gândirii? Ce vă amintiți despre profesori?

 

Cu excepția câtorva cursuri impregnate excesiv de ideologia comunistă obligatorie, celelalte mi-au structurat în continuare personalitatea în anii facultății. M-au pasionat în special cursurile de filosofie greacă ale lui Ion Banu, cursurile de logică ale lui Petre Bieltz, cursurile de epistemologie ale lui Mircea Flonta... În ce privește libertatea “de gândire, cel mai mult m-a interest atunci o teorie legată de „convergența sistemelor socio-economice“. Altfel spus, ni se permitea să fantasmăm pe o viitoare apropiere treptată dintre sistemul socialist și sistemul capitalist. Discutam uneori cu colegii mei despre această „utopie“, despre această posibilă ieșire din confruntarea frontală dintre capitalism și socialism: ar fi urmat ca, treptat, sistemul socialist să împrumute părțile „bune“ ale capitalismului (cum ar fi stimularea inițiativei private), iar sistemul capitalist să împrumute părțile „bune“ ale sistemului socialist (cum ar fi protecția cetățeanului)...

 

Am început să frecventez cu asiduitate cenaclurile literare și să public poezie

Ce loc ocupa literatura în acest cadru al ideilor și utopiilor, unde se situa în universul dvs. spiritual?

 

Anii petrecuți la Facultatea de filosofie nu m-au îndepărtat însă de principala mea pasiune – literatura. Am început, chiar din clipa când am ajuns la București, în toamna anului 1976, să frecventez cu asiduitate cenaclurile literare și să public poezie oriunde era posibil. Mergeam des la Cenaclul literar condus de Constanța Buzea (pe lângă revista Amfiteatru), la Cenaclul de proză al lui Crohmălniceanu, la Cenaclul poetului Florin Mugur... Cel mai important a fost însă, evident, Cenaclul de luni...

 

Era important să construim o alternativă la gândirea oficială

Ce a însemnat Cenaclul de Luni pentru dvs. și pentru tinerii de atunci?

 

Am avut șansa, fiind student la București, să devin, în 1976, membru fondator al Cenaclului de luni. Ce mi se pare interesant acum este sentimentul comun pe care îl aveam, la acea oră, noi, toți optzeciștii, legat de importanța luptei noastre estetice. Era important să construim o alternativă, chiar sub formă metaforică, la gândirea oficială, la discursul puterii, la ideologia marxistă… Era important să dinamităm prin ironie toată constipația mentală și ideologică a regimului, tot imobilismul său istoric și tot delirul său comportamental. Fiecare victorie stilistică la nivelul poeziei, fiecare găselniță, fiecare invenție, fiecare act de curaj la nivelul explorării limbajului poetic erau tot atâtea forme de dinamitare a prostiei și a obtuzității oficiale, precum și a ceremoniilor patriotarde care ne otrăveau viața.

 

Modelul meu a fost SCRIITORUL aflat în rezistență culturală

Ați avut modele în plan moral și intelectual?

 

Cred că i-am avut ca „model“ pe scriitorii care nu făceau concesii ideologice în literatura lor, precum și pe criticii „nesupuși“ regimului. L-am admirat atunci pe Nicolae Manolescu, un simbol al libertății de gândire. I-am admirat însă și pe colegii mei de generație întrucât nu au cedat niciodată presiunilor oficiale și nu au scris la acea oră niciun rând „închinat“ partidului sau „conducătorului iubit“. 

Îi admiram și pe scriitorii capabili să strecoare în paginile lor anumite mesaje subversive, precum Marin Preda. Din cu totul alte motive, m-a fascinat însă Nichita Stănescu, el era la acea oră regele boemei bucureștene, iar în casa lui am trait momente foarte intense. Marele poet primea de altfel pe toată lumea, din preaplinul său sufletesc își permitea să ofere tuturor cadouri prețioase... Modelul meu a fost, până la urmă, SCRIITORUL aflat în rezistență culturală

 

Multă vreme am fost atras mai mult de literatura scrisă în cheie absurdă sau onirică

Care sunt autorii și cărțile care v-au marcat în formarea și dezvoltarea literară?

 

Încerc să vă enumăr 11 nume de autori străini și 11 nume de autori români.

Autorii străini esențiali pentru mine, până la vârsta când ieșeam din facultate, au fost: Kafka, Albert Camus, Edgar Allan Poe, Dostoievski, Thomas Mann, Hemingway, Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Oscar Wilde, Gabriel García Márquez, Lautréamont... (l-am introdus pe Ionescu pe această listă întrucât el și-a scris teatrul în franceză).

 

Autorii români esențiali pentru mine în anii formării mele au fost: Caragiale, Camil Petrescu, Marin Preda, Nicolae Breban, Bacovia, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Urmuz, Dumitru Radu Popescu, Ștefan Bănulescu, Constantin Noica.

 

Multă vreme am fost atras mai mult de literatura scrisă în cheie absurdă sau onirică decât de cea realistă. M-a interesat, în spațiul literar, dimensiunea fantastică, m-au interesat invențiile de limbaj. Am citit, de fapt, cu aceeași pasiune romane, piese de teatru, volume de poezie... Iar în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut s-a tradus mult din literatura universală, am „devorat“ deci multe cărți-eveniment (de exemplu Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline, sau Despre eroi și morminte, de Ernesto Sabato).

 

Îmi dau seama din nou cât de mult le datorez acestor oameni

Care sunt întâlnirile revelatorii care v-au modelat destinul?

 

Am avut, de fapt, o mare șansă să mă pot îmbarca, exact la vârsta la care trebuia, pe acest pachebot insubmersibil al literaturii române din anii ’80, care a fost Cenaclul de luni. Am fost acolo când a citit pentru prima dată poeme, uluindu-ne cu forța sa, Mircea Cărtărescu. Am savurat jocurile de cuvinte ale lui Ion Stratan, provocările jubilatorii ale lui Florin Iaru, hilaritățile textuale ale lui Daniel Pișcu, liturghiile metafizice ale lui Nichita Danilov, elegiile contestatare ale Marianei Marin, ermetismul minimalist al lui Călin Vlasie, dantelăriile abstracte ale Elenei Ștefoi,  arabescurile intelectuale ale Magdei Cârneci (care semna Magdalena Ghica)…

 

Personal, cred că niciodată, în istoria literaturii române, atât de mulți poeți nu și-au mai forjat un stil personal într-un timp atât de scurt, adică în mai puțin de zece ani, cât a durat experiența lunedistă. În mesajul ei s-au recunoscut poeți din toată țara și din toate centrele universitare. Ion Mureșan, Emil Hurezeanu, Marcel Tolcea, Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu, Mariana Codruț și alte nume sunt pentru mine opteziciști și în același timp lunediști în măsura în care, în anumite momente ale vieții lor, au vrut să se confrunte cu acest creuzet cultural special numit Cenaclul de luni. Scriind aceste rânduri îmi dau seama din nou cât de mult le datorez acestor oameni și cât de mult îi prețuiesc. Ei mi-au modelat destinul.

 

A fost o șansă să mă nasc comorient cu ei (ca să folosesc un cuvânt rar pe care l-am auzit prima dată într-un poem citit de Emil Hurezeanu).

 

Limba franceză mi-a dat aripi

În anul 1987, ați ales să rămâneți în Franța. Privind retrospectiv, a fost o placă turnantă a destinului dvs. de scriitor în procesul afirmării și succesului literar dincolo de spațiul culturii românești. Cum priviți acum opțiunea de atunci, ce a însemnat pentru existența și activitatea dvs. de scriitor?

 

De prin 1985 începuse să încolțească în mintea mea gândul emigrării. România mi se părea blocată pentru eternitate în delirul ceaușist. În ciuda venirii lui Gorbaciov la putere în Uniunea Sovietică, nimeni nu-și imagina că la București s-ar fi putut schimba ceva. Iar eu refuzam să mă văd blocat până la sfârșitul vieții mele într-un veșnic război de uzură cu cenzura.

 

 

 

Când am ajuns la Paris, în septembrie 1987, aveam vârsta de 31 de ani și am găsit forța de a spune „iau totul de la zero“. Așa că m-am pus din nou „cu burta pe carte“ și am muncit vreo trei ani cu creionul pe hârtie, ca un elev silitor, pentru a asimila limba franceză. Nu venisem însă în țara lui Moliere cu mâna goală: eram un scriitor format și aveam cu mine peste o mie de pagini de poezie, de proză și de teatru scrise în România.

 

Am început prin a-mi traduce, ajutat de unii prieteni, piese precum Caii la fereastră, Angajare de clovn sau Spectatorul condamnat la moarte. Nu uit că scriitorul Vigil Tănase mi-a tradus, cu generozitate, prima piesă, Buzunarul cu pâine.

De prin 1990 am început să scriu direct în franceză, dar aveam grijă întotdeauna ca textele să-mi fie corectate de un ochi autohton (aveam deja o mulțime de prieteni francezi care erau actori și regizori).

 

Sigur că în 1989, după căderea comunismului, aș fi putut să mă întorc în România. Mi s-a propus atunci chiar, de către Ministerul Culturii de la București, să devin directorul artistic al teatrului de stat din Constanța. Dar am preferat să-mi continui experiența occidentală. Am avut șansa de a începe la Paris o nouă aventură profesională, aceea de jurnalist, precum și o carieră de scriitor francofon.

 

Prin faptul că am lucrat timp de 32 de ani la secția română  a postului de radio RFI (Radio France Internationale) mi-am păstrat legătura cu România. Concomitent, limba franceză mi-a dat aripi. Astăzi pot oferi piese traduse în peste 30 de limbi, or aproape toate aceste traduceri s-au făcut din franceză. Uneori sunt uluit să constat că mi se traduc piese, din franceză, în țări vecine cu România, cum ar fi Bulgaria, Ungaria sau Ucraina... Marea mea mândrie sunt însă traducerile în limba persană, în arabă și în japoneză... Dar și cele în letonă, islandeză sau turcă... E important să scrii într-o limbă de circulație internațională, îmi spun uneori...

 

Într-o limbă de adopție regele devine brusc cerșetor

Ne amintim, de la Cioran în primul rând, dificultățile trecerii, ca scriitor, la altă limbă... Cum a fost experiența dvs. cu limba franceză?

 

În primele luni ale sosirii mele la Paris, în 1987, eram oarecum decis să aplic „metoda Cioran“ și să nu mai scriu niciodată în românește pentru a mă putea impregna total de limba franceză. Este știut că Emil Cioran refuza chiar și să vorbească pe românește, pentru a rupe total legăturile afective cu o limbă pe care o lăsase geografic în urma sa, limba română, și pentru a se putea consacra integral operațiunii de cucerire a noii limbi adoptate, limba franceză.

 

Mie mi s-a întâmplat însă un lucru ciudat: cu cât am aprofundat mai mult noua limbă adoptivă, cu atât am devenit mai conștient de valențele extraordinare ale limbii române. Nichita Stănescu pronunța cândva într-un interviu această frază extraordinară: „De șapte ori știu limba română!“. Eu o știu acum de două ori, o dată pentru că am învățat-o de la mama și în România, și a doua oară pentru că am reînvățat-o prin limba franceză. De fapt, din 1987 încoace mi-am scris doar piesele de teatru în franceză, romanele și poezia le-am scris în limba română...

 

În ce privește propria mea luptă cu limba franceză, ea mi-a adus revelația faptului că uneori cu puține cuvinte poți spune enorm de multe lucruri. Acest exercițiu stilistic, de a obține maximum de efecte cu minimum de mijloace, probabil că nu l-aș fi practicat în limba română. În limba sa maternă scriitorul este rege, motiv pentru care uneori scrie ca să se afle în treabă și nu știe ce vrea să spună. Într-o limbă de adopție însă regale devine brusc cerșetor, învață care este valoarea reală a cuvintelor și începe să le cântărească de o mie de ori înainte de a le așeza într-o frază.

 

Parisul a fost întotdeauna o a doua patrie, mentală, culturală, pentru români

Ce au reprezentat exilul și libertatea pentru condiția scriitorului? Ce a însemnat, apoi, regăsirea libertății, odată cu prăbușirea regimului comunist?

 

În septembrie 1987, când am trecut cu trenul din Ungaria în Austria, am avut pur și simplu impresia că ieșeam dintr-o închisoare. Lipsa de libertate din România, sentimentul că erai urmărit tot timpul, umilințele vieții de zi cu zi, megalomania lui Ceaușescu și cultul personalității împins spre cele mai grotești „culmi“ – toate acestea îi transformaseră pe români într-un fel de prizonieri. A pleca din România însemna la acea oră a te debarasa de statutul de prizonier al absurdității, al prostiei, al lașității, al  paraliziei...

 

Sigur că am fost fericit în decembrie 1989 când am văzut cum au reușit românii, brusc, să se debaraseze de frică și să-l răstoarne pe Ceaușescu. Mi-a părut rău, într-un fel, că „ratasem“ acel moment istoric, că nu trăisem și eu momentul eliberării împreună cu milioane de români...

 

Când am ajuns însă la Paris și i-am cunoscut pe românii din exil, am avut impresia că mă aflam într-o altă mica Românie... Scriitorii, artiștii și intelectualii români exilați în Franța erau foarte numeroși. La un moment dat au încercat chiar să constituie un fel de Uniune a Scriitorilor români din exil... I-am cunoscut, în numai câteva săptămâni, pe Monica Lovinescu, pe Virgil Ierunca, pe Paul Goma, pe Alain Paruit, pe Virgil Tănase, pe George Banu, pe Marie-France Ionesco, pe Bujor Nedelcovici, pe Ioana Andreescu, pe Nicolae Tertulian, pe Paul Barbăneagră, pe Arcadie Mămăligă, pe Cristian Paraschiv, pe Damian Necula... Lista este enorm de lungă, și nu trebuie să ne mirăm, Parisul a fost întotdeauna o a doua patrie, mentală, culturală, pentru români. Exilații români mi-au furnizat informații prețioase despre cum funcționa „sistemul francez“, despre ajutoarele pe care aveam dreptul să le cer, despre pașii care trebuiau făcuți pentru o înscriere la doctorat... Toate aceste nume evocate de mine s-ar putea să nu mai aibă astăzi o mare rezonanță pentru generațiile mai tinere. Ar trebui poate să explic faptul că mai multe posturi de radio străine (precum Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, Radio France Internationale, Deutsche Welle) reprezentau adevărate surse de oxigen, românii le ascultau întrucât de la acele microfoane se puteau denunța crimele și abuzurile comise de regimurile comuniste din Estul Europei. Mulți dintre românii din exil se exprimau prin intermediul acestor posturi de radio. Eu însumi am lucrat, între august 1988 și octombrie 1989, la BBC la Londra, iar apoi am început o lungă colaborare cu Radio France Internationale la Paris...

 

Fragment din interviul realizat cu scriitorul Matei Vișniec de Sorin IVAN, profesor universitar, jurnalist. Interviul integral poate fi citit în numărul 30-31, 2022 al revistei Tribuna Învățământului.