Întâmplări cu sare și piper #6. Povestitoare: Lavinia Braniște și Bilyana Velikova

Noiembrie trece iute, dar mai e încă timp să vă delectăm papilele gustative cu povești culinare primite de la scriitorii și ilustratorii români publicați la Arthur, Genius și miniGrafic. 

Parfum de gutui, zacuscă pregătită în casă, pepeni puși la murat, piftie și jumări - Lavinia Braniște ne poartă printr-un întreg ritual de traversare al iernii, la care, în alte vremuri, participa întreaga familie. Pe autoare o îndrăgim din seria cu porcușorul Rostogol și parcă n-am fost tocmai uimiți când una din amintirile de care ne vorbește astăzi se leagă tot de o rudă îndepărtată a personajului său rozaliu. 

Ați admirat cu siguranță ilustrațiile Bilyanei Velikova în cărțile Adinei Popescu, 8 povestiri de vacanță sau Povestiri de pe Calea Moșilor, precum și în seria Anei Rotea, Detectivii Aerieni. Bilyana este originară din Ruse, Bulgaria, însă vorbește bine limba română și a ținut să ne scrie chiar ea povestea care a inspirat ilustrația cu tortul în formă de iepure. Un deliciu!

Bilyana Velikova - Tortul

Amintirea mea culinară preferată este una foaaarte îndepărtată și, desigur, legată de sentimente plăcute.

Când eram mică, era foarte răspândită tradiția ca mama să facă tortul de ziua ta de naștere. Așa a fost și de ziua mea când am împlinit patru ani. Mama a făcut cel mai memorabil tort din viața mea, nimic nu l-a depășit până acum. A fost un tort în formă de iepure decorat cu coajă de portocală, cocos și ciocolată, cu sticksuri pe post de mustăți.

Am fost atât de impresionată de acest tort, încât mi-a fost foarte drag să-l recreez într-o ilustrație 26 de ani mai târziu.

Lavinia Braniște - „Toamna mirosea a gutui”

Amintirile mele culinare sunt legate mai degrabă de anotimpuri, fiindcă am copilărit într-o perioadă în care anotimpurile aveau personalitate și farmec. Și se potriveau de minune cu niște poezii pe care le citeam (și le memoram!) în vremea aceea, cum ar fi Toamna de Demostene Botez (mai mult partea cu gutuile amărui decât cea cu munca) sau Uite, vine Moș Crăciun, de Otilia Cazimir, în poeziile căreia mă impresionau mereu nămeții, fiindcă îi știam și eu prea bine din viața reală – iarna era anotimpul șosetelor ude în cizmulițe și al țurțurilor la nas.

Pentru că nu se găseau legume și fructe tot timpul anului, ca acum, era important ca toamna să fie pregătite conservele pentru iarnă: zacuscă, zarzavat, murături, gem și compot. Era o muncă titanică, în care era implicată toată familia. Preferatele mele erau zacusca de vinete, pepenii verzi murați și pelteaua de gutui. Gutuile miroseau a toamnă (sau, invers, toamna mirosea a gutui) și le lăsam prin casă până se uscau, pentru aromă. Nu-mi plăceau deloc crude, doar în dulcețuri, fiindcă ți se strepezeau dinții de la ele și ți se făcea gura pungă. Cred că n-am mai încercat să mănânc o gutuie crudă de vreo treizeci de ani.

Iarna, momentul culinar culminant, ca să-i zic așa, era tăierea porcului. Nu doar ziua de Ignat era înfricoșătoare, ci și zilele dinainte, când anticipam crima. Pomana porcului îmi dădea sentimente amestecate. Porcul locuia cu noi în curte timp de un an și mânca, printre altele, resturile noastre, ceea ce a făcut-o la un moment dat pe mama să exclame scârbită (sau îngrijorată?) că dacă mănâncă ce mâncăm noi, o să aibă carne de om.

În haosul emoțional din capul meu învingea întotdeauna festinul, fiindcă erau niște vremuri în care o masă plină de carne avea impact. Trăgeam de porc câteva luni. Ultimele care se terminau erau jumările și șunca afumată la afumătoarea construită de bunicul în curte, unde folosea rumegușul rămas de la mașina de tăiat lemne – cumpăram pe cartelă lemnele cu care ne încălzeam iarna, la soba de teracotă. În perioada sărbătorilor de iarnă, din belșugul pe care ni-l oferea porcul, detestam ficatul prăjit, dar adoram piftia. M-am amuzat recent la un târg de produse tradiționale să constat că aveau două feluri de tobă: „din carne” și „din tot porcul”. Cam așa era și piftia pe care o făcea bunica: din tot porcul. Găseam prin ea bucăți de urechi și coadă, și așchii de os, fiindcă oasele erau fierte până se dezintegrau. Zeama tremurătoare nu era niciodată limpede și nici carnea aia bună nu era stricată pe piftie, așa că scobeam mult și bine prin răcitură până găseam ceva interesant. Femeile ascundeau apoi de bunicul porțiile mutilate de mine, fiindcă el ne spunea că trebuie să respectăm mâncarea și nu să ne batem joc de ea, iar prin respect se înțelegea să mănânci absolut tot, fără mofturi.

Ajunsă acum la vârsta de adult care-și poartă singur de grijă și cel mult încropește un platouaș de ceva lejer, uitându-mă în urmă, la mesele copilăriei mele, cel mai mult mă impresionează munca pe care toți din familie o investeau în a pregăti mâncare de la zero. Am în jurul meu prieteni care spun că se vor simți adulți atunci când vor face sarmale și cozonac. Pentru mine borna cred că ar fi zacusca. Dar numai când îmi vin în minte plitele cu legume coapte, mașina de tocat și ceaunul uriaș din curte, mă gândesc că poate n-o fi așa dramatic dacă mai rămân copil o vreme.