Întâmplări cu sare și piper #4. Povestitoare: Adina Rosetti și Oltea Enache
Astăzi ne spun povești cu temă culinară Adina Rosetti, autoarea multor cărți îndrăgite de copii apărute la Editura Arthur, și ilustratoarea & scriitoarea Oltea Enache, care a câștigat Trofeul Arthur în 2018 cu cartea Coțofenele clănțănitoare. Oltea a ales să vorbească în șarade despre cea mai bună mâncare și ne-a trimis un desen de sezon în culori minunate, pe când Adina Rosetti ne-a dus de mânecă (sau de nas?) pe urma unei cine din copilărie, cu miros îmbietor de scrumbie perpelită pe grătar. Și uite-așa înghițim toți în sec imaginându-ne o salată de roșii cu gust divin, proaspăt culese din grădina bunicilor.
Oltea Enache – Rețetă pentru cea mai bună mâncare
― Vrei să știi secretul pentru cea mai bună mâncare?
― Ei bine, cea mai bună mâncare crește aproape. Atât de aproape încât dacă întinzi nasul îi simți gustul, dacă arunci cu privirea îi simți textura și dacă apuci cu mâna a și dispărut.
Adina Rosetti – Scrumbii și salată de roșii
Mă trezesc din somnul de după-amiază, chestie pe care o urăsc din răsputeri (somnul, nu trezitul) și lipăi prin casa răcoroasă până în curte. Arșița s-a mai domolit, pentru că bunicul a stropit curtea cu furtunul și-acum miroase a asfalt ud, peste care adie o mireasmă amețitoare de regina-nopții. Ne pregătim pentru cină, așa că sunt trimisă repejor înapoi în casă, să mă schimb cu o rochiță proaspăt spălată și călcată. În grădină, bunicul culege roșiile cele mai mari și mai zemoase pe care le-am mâncat și le voi mânca vreodată, le predă bunicii care le taie în castron, apoi încinge grătarul. Mă uit la scrumbiile care stau aliniate pe un ziar, mi se par frumoase, au o lucire albăstruie și ochi inexpresivi. Mi-e și milă de ele, mi-e și poftă, în cele din urmă pofta biruie când începe să miroasă a pește fript.
E cea mai simplă masă, fără rețete, doar scrumbiile bine perpelite de bunicul, salata de roșii a bunicii care niciodată nu ne ajunge, așa că e nevoită să se ridice mereu și să mai aducă încă una, pe care o taie direct deasupra castronului. Mă uit fascinată la mâinile ei ridate, cu degetul mare bont, manevrând cuțitul, în timp ce înmoi pe furiș în sos bucăți de pâine ruptă, abia ăsta e cel mai bun lucru din lume, pâinea asta îmbibată din care mi se scurge sos pe bărbie, deasupra noastră deja se vede o lună plină, filtrată prin bolta de viță de vie, iar bunicul s-a înveselit de la șpriț și povestește, a câta oară?, cum s-au cunoscut ei doi pe faleza Dunării, la sfârșitul războiului.
Apoi urmează desertul, ar putea să fie plăcintă pudrată cu zahăr, ar putea să fie ceva cu bezea sau vreo spumă pufoasă de vișine sau chiar niște simpli biscuiți cu miere și nucă, a căror rețetă n-o voi afla niciodată, căci s-a pierdut odată cu toată această lume și cu copilăria la care mă întorc din când în când, dacă simt miros de scrumbie la grătar, dacă înmoi pâine proaspătă în sosul salatei de roșii sau dacă adulmec cozonaci puși la cuptor – dar asta e o altă poveste, poate una de Crăciun.
