Întâmplări bizare #4. Povestitoare: Daniela Ulieriu
Am intrat în ultima săptămână de povești neobișnuite pe care le aflăm de la scriitorii și ilustratorii români. Pe Daniela Ulieriu o știți probabil din cartea Prințesa și perla, un basm african însoțit de ilustrațiile Oanei Ispir. Autoarea ne povestește mai jos despre o expediție în Indonezia, pe urmele ultimilor dragoni de pe Pământ, când hazardul i-a scos în cale o insulă aparte, unde timpul nu se supune regulilor obișnuite. Și pentru a ne convinge că totul s-a întâmplat în realitate, ne-a trimis și câteva fotografii.
Daniela Ulieriu – Dragonul de Komodo și Insula Fericirii
Să știți că încă mai există dragoni pe Pământ! De mică mi-am dorit să-i văd și să-i fotografiez. Dar pentru asta a trebuit să aștept vreo 30 de ani, până când am făcut o călătorie în Insula Komodo, din Indonezia. Acolo sălășluiesc dragonii zilelor noastre.
După un drum istovitor, în care am schimbat patru avioane, am ajuns în sfârșit pe Insula Flores, locuită cândva de hobbiți. Nu se știe prea multe despre ei, decât că măsurau cam un metru înălțime și că au trăit aici până în urmă cu 12000 de ani (până recent, cum ar zice oamenii de știință ☺).
De Komodo mă mai despărțeau doar vreo sută și ceva de kilometri, pe care trebuia să-i parcurg pe mare. Echipajul vaporașului care m-a dus până acolo era compus din trei băieți. „Gut” și „OK” erau singurele cuvinte comune din vocabularul nostru. De cum am pornit, unul dintre ei a luat o găleată și a început să arunce apa care intra în cală. Am tot întrebat: „OK?”, „Gut?”. Și el mi-a tot răspuns: „OK”, „Gut”.
Vaporașul a acostat la intrarea în golful Parcului Național, unde mă aștepta ghidul: „Bună, eu sunt Joyo, rangerul tău în Parcul Național Komodo, casa dragonului cu același nume, specie ocrotită de lege. Localnicii îi spun crocodilul cu picioare. Lungimea sa poate să depășească trei metri. Exemplarul record are 3,13 metri și cântărește 170 de kilograme. Dragonul de Komodo a apărut în urmă cu 140 de milioane de ani și a supraviețuit celor mai teribile cataclisme. El mănâncă reptile mici, păsări, ouă, mistreți, capre și cerbi. Are gheare puternice, dar arma lui fatală o constituie otrava conținută în salivă”.
Am început explorarea insulei pe o căldură năprasnică. Turnasem inutil pe mine soluții împotriva insectelor, căci nori de muște ticăloase și țânțari însetați de sânge se țineau scai de mine și mă mușcau peste tot. Am traversat o mlaștină intrând în noroi până la brâu. După două ore de marș nu văzusem nicio șopârlă gigantică. Și ca să fiu sinceră, nu văzusem nici măcar una mică. Mă mânca pielea într-o sută de locuri și aveam pe mine o platoșă de noroi întărit, ca un rinocer.
După încă o oră de mers, Joyo mă atenționează bucuros: „Un dragon!” Mă uit, e un pui de nici 25 de centimetri. Îmi vine să-l iau la bătaie. Pe ranger. Ba și pe dragonaș, care e imposibil de pozat, se deplasează cu o agilitate ieșită din comun. Toate cadrele ies mișcate. Abia pe drumul de întoarcere văd printre crengi un dragon nemișcat, care stă ca la poză. Mai intâi mă privește plictisit, apoi îmi scoate limba. Al meu e! Declanșez de 100 de ori. Misiune îndeplinită!
Revenim la intrarea în parc, la casa rangerilor – punctul de plecare –, unde, surpriză, sub piloni zac tolăniți la soare câțiva dragoni uriași. „Au fost de la început aici?” îl întreb eu pe Joyo. „Da”, îmi răspunde el cu un zâmbet întins pe toată fața. „Și m-ai târât șase ore prin sauna asta, plină de insecte carnivore?”, mă rățoiesc eu. „Asta așa, ca să ai ce povesti!” Ceea ce am și făcut!
La întoarcerea pe insula hobbiților, marea ne-a dat bătăi de cap. Cerul s-a întunecat brusc, vântul și-a ieșit din minți și valurile au devenit agresive. Navigam cu o coajă de nucă pe un ocean înfuriat. A urmat o oră lungă cât o zi, în care m-am ținut de o bară cât am putut de bine și mi-am cerut iertare (în gând) tuturor persoanelor pe care le supărasem vreodată. Cum erau destul de multe, mi-a luat ceva timp. În cală coborâseră de data asta doi băieți, care aruncau apa cu găleata peste bord cu o viteză năucitoare. „OK?”, urlam eu. „Gut, gut!”, îmi răspundeau ei liniștiți.
Furtuna ne-a deviat de la traseu și am acostat pe prima insuliță întâlnită în cale. Se vedeau câteva bungalouri de lemn și vreo zece turiști care au ieșit să ne ajute. Echipajul a plecat imediat ce s-a potolit furtuna, dar eu m-am hotărât să mai rămân. Insula era plină de nenumărate capre săltărețe și prietenoase, niște capre-câini cu apucături de pisici. Era o insulă „eco” fără electricitate și fără apă curentă, unde nisipul era de mătase, iar marea de o limpezime nebănuită. Turiștii o numiseră Insula fericirii!
Am petrecut acolo trei zile și trei nopți intense. Șopârle mari, cu capul acoperit de pete albe, intrau printre bârne și zbârnâiau precum un telefon mobil. Dimineața devreme admiram cu toții răsăritul soarelui, iar seara apusul. În timpul zilei făceam snorkeling, înotam și discutam despre călătorii și filme. Serile, la lumina lumânărilor, mâncam orez și legume. Era o existență perfectă, în afara timpului – dar trebuia să mă întorc acasă. Când am ajuns din nou pe Insula hobbiților, am aflat cu stupoare că petrecusem cinci zile pe acea insuliță pe care hazardul mi-o scosese în cale. Cum a zburat timpul, n-aș putea să spun, dar e clar că trece altfel când ești fericit. Insula fericirii avea de bună seamă magia ei.

©Foto: Daniela Ulieriu