Întâmplări bizare #3. Povestitori: Florin Bican și Daniel Horia

Mai avem două săptămâni de întâmplări stranii, înconjurate de mister, pe care le aflăm de la scriitorii și ilustratorii români publicați la Arthur, Genius și miniGrafic. Astăzi stăm la povești enigmatice cu doi dintre ei. Pe Florin Bican îl știți deja ca autor din Tropice tâmpe, Și v-am spus povestea așa sau din colecția Apolodor Explorator, dar și ca traducătorul multor cărți pentru copii. Daniel Horia a scris și a ilustrat primul volum din Epoca mea de aur, cu amintiri din copilăria lui în anii '80.

Florin Bican - Macarie

Eram în clasa a treia. „Tovarășa” – așa îi spuneam noi învățătoarei – ne dăduse să scriem în clasă o compunere cu titlul „O întâmplare mai deosebită din viața mea”.

Deși nu ne spusese despre ce să scriem, știam că se așteaptă de la noi să scriem despre ziua în care am fost făcuți pionieri. Ni se spusese că e cel mai important eveniment din viața noastră de până atunci. Toți am scris despre asta, fără măcar să ne gândim că am putea alege alt subiect. 

Când am terminat de scris, Tovarășa a strâns caietele, s-a întors cu ele la catedră și a început să citească ce scrisesem. Stăteam cuminți în bănci și ne uitam la Tovarășa cum deschide caiet după caiet și dă din cap apreciativ citind compunerile noastre.

A deschis un nou caiet și, de data asta, în loc să dea din cap, s-a făcut roșie la față. „Macarie!”, l-a somat ea pe posesorul caietului să se prezinte la catedră. „Ce-ai scris aici?” Macarie nu era pionier pentru că rămăsese repetent. 

Când a ajuns la catedră, tovarășa a luat caietul și i-a aplicat cu el ceea ce aveam să aflu că în tenis se numește „lovitură de rever”. Peste față. I-a dat caietul și l-a trimis cu el printre bănci, să-i citim fiecare compunerea, ca să se facă de rușine.

Caietul circula destul de repede. Când a ajuns la mine, am văzut că era o compunere foarte scurtă. După titlul copiat cu migală de pe tablă – O întâmplare mai deosebită din viața mea (Macarie îi adăugase un punct răspicat) – urma un singur rând, scris cu literă mică. Și fără punct. 

Mă înțelegeam bine cu Macarie și n-aș fi vrut să-l fac de rușine. Plănuisem să mă prefac doar că citesc compunerea și să-i dau caietul înapoi. Dar ochii mi s-au lipit instantaneu de rândul ăla și l-am citit lacom, de mai multe ori. 

Macarie scrisese: un om la călcat o pobedă – atât. Dar propoziția lui, fără literă mare, fără liniuță și fără punct, m-a pleznit ca o lovitură de rever. Am început să văd lucruri despre care puținele lui cuvinte nici măcar nu pomeneau.

Am văzut omul întins pe jos. Am văzut Pobeda. Era gri. Am văzut oamenii care se strânseseră la locul accidentului. L-am văzut pe milițianul care încerca să-i împrăștie. L-am văzut pe șoferul care stătea cu capul plecat lângă portiera deschisă a Pobedei. Purta o scurtă de piele. L-am văzut și pe Macarie privind scena din spatele unei femei grase cu capot înflorat…

Am închis ochii până au dispărut toate imaginile astea. I-am deschis și am citit din nou compunerea lui Macarie – aceleași câteva cuvinte: un om la călcat o pobedă – atât.

Am ajuns din nou la locul accidentului. Între timp se mai adunase lume. Milițianul primise și el întăriri – mai veniseră doi milițieni, pe o motocicletă cu ataș. O Jawă. Femeia grasă cu capotul înflorat încerca să-i acopere ochii lui Macarie…

„Ce faci, Bican, ai adormit?”, am auzit glasul Tovarășei. I-am înapoiat caietul lui Macarie.

Ilustrație de Dan Ungureanu în volumul Întâiul meu cuvânt de pionier, de Adina Rosetti

Daniel Horia - O lumină pe cer

Pe la mijlocul anilor ‘80, eram în vacanță cu ai mei la Cheia. Într-una din nopți, s-a pornit o furtună cu o ploaie sălbatică, urmată de un cutremur. Părinții erau îngroziți, eu în schimb, copil fiind, am dormit tun. La un moment dat m-am trezit, nu din cauza zgomotelor sau a mișcării pământului, ci pentru că aveam nevoie la baie. Am ieșit împreună cu mama în curtea casei, unde era WC-ul.

Din fericire, furtuna și ploaia se opriseră, iar norii începuseră să se risipească, lăsând să se vadă o puzderie de stele. Ne-a atras atenția una dintre ele. Era mai mare și mai strălucitoare decât toate celelalte. Dar cel mai ciudat era că se mișca. Nu ca o stea căzătoare, în linie dreaptă, ci își schimba direcția. Am rămas amândoi nemișcați și am privit vrăjiți acea lumină stranie până ce, câteva minute mai târziu, a dispărut. Nu am aflat niciodată ce a fost.

Ilustrație de Daniel Horia