Florentina Sâmihăian: „Literatura pentru copii, o Cenușăreasă devenită prințesă” #1

„Cine scoate din raftul bibliotecii Alice în Țara Minunilor sau Micul Prinț și răsfoiește aceste cărți, din când în când, fie că are sau nu copii cărora să le citească, pe seară, câteva pagini? Cine deschide, matur fiind, cu aceeași delectare ca în copilărie, Antologia inocenței lui Iordan Chimet? Cine zâmbește când își amintește câte-un vers din Silverstein? Cine își amintește de motanul Arpagic când vede vreun maidanez simpatic sau cine își poate imagina „unde fugim de acasă“, de mână cu Marin Sorescu? Cine a citit, în ultimul an, o carte de literatură pentru copii? Cei care pot răspunde afirmativ măcar la una dintre aceste întrebări sunt cei care știu că potențialul acestui gen de literatură este imens și că cele mai bune cărți pentru copii se pot citi la orice vârstă, nu doar pentru a redescoperi „copilul din noi“, ci și pentru a le stimula copiilor din jurul nostru gustul și plăcerea lecturii.” (Florentina SÂMIHĂIAN, profesor universitar)

Ca autor de manuale, am șovăit adeseori în alegerea textelor potrivite, mai ales atunci când destinatarii erau elevii de gimnaziu. Foarte greu găseam în literatura română un text care eram sigură că le va plăcea copiilor și pe care puteam discuta anumite concepte recomandate în programă. Puțini dintre scriitori români care intră în canonul școlar s-au încumetat să scrie literatură pentru copii, căci nu e deloc simplu să captezi atenția unui public atât de pretențios și de capricios.

Primul care a făcut-o este Creangă, care, atunci când a observat că textele incluse de obicei în cărțile de școală pentru învățământul primar sunt inadecvate vârstei acestor copii, s-a apucat să scrie povestioare pilduitoare precum Acul și barosul, Inul și cămeșa sau Păcală pentru Învățătorul copiilor, carte de citire în clasele primare, tipărit în 1871. Poate tocmai de aceea a și fost perceput ca autor pentru copii și multe dintre textele lui ulterioare care nu ținteau de fapt acest public sunt banalizate și își pierd adevărata valoare dacă sunt frecventate la o vârstă prea fragedă.

Pentru că nu doar Amintirile din copilărie, ci și basmele sau poveștile sale (Povestea lui Harap- Alb, Povestea unui om leneș, Soacra cu trei nurori) mizează pe o înțelegere a vieții și pe o scriitură sofisticate, care nu sunt la îndemâna unui cititor neexperimentat. Mai aproape de noi, îl avem, din fericire, pe Arghezi, care nu a ezitat să scrie versuri și proză pentru copii, demonstrând că e nevoie de la fel de mult talent și înțelegere a universului celor mici ca atunci când scrii despre marile teme ale existenței sau când ai puterea de a transforma „bubele, mucegaiurile și noroiul“ într-o nouă estetică.

Dintre contemporani, Ana Blandiana, Constanța Buzea sau Marin Sorescu sunt doar câțiva dintre scriitorii care au înnoit literatura pentru copii cu texte pe care le poate savura și orice adult. Totuși, uneori, lucrurile sunt mai complicate decât par pentru scriitorii din această generație. Un exemplu este Gellu Naum, care, în ciuda faptului că, prin Cărțile cu Apolodor, a ajuns la inima multor copii, a acceptat cu greu ideea de a republica, după 1990, cele două volume, pentru că ele îi aminteau că, sub comunism, a recurs la literatura pentru copii doar pentru a supraviețui, în vreme ce poezia sa suprarealistă nu era acceptată spre publicare.

Articolul integral poate fi citit în numărul 17 al revistei Tribuna Învățământului.