Empatia din calea obuzelor. „Războiul s-a sfârșit” de David Almond
Am avut, până nu demult, senzația că trăim în cea mai sigură și mai calmă lume cu putință; rar s-a întâmplat în istoria cunoscută a umanității să fie o perioadă atât de lungă de pace și (relativă) stabilitate, ca cea de după Al Doilea Război Mondial. Dar apoi a venit 24 februarie 2022. Sigur că în multe locuri de pe Glob au izbucnit conflicte, s-au dus războaie mai mici sau mai mari. Dar păreau evenimente despre care auzi la știri, despre care citești, nu pe care le trăiești. Chiar dacă nu în mod direct, ci de la câteva sute de kilometri distanță, prin poveștile cunoscuților sau prin veștile care inundau toate canalele media. Când Rusia a invadat Ucraina în 2022, am simțit că s-a încheiat o epocă, și alta, mult mai imprevizibilă, mult mai periculoasă, a început. În 2023, când a izbucnit războiul dintre Israel și grupările palestiniene, sentimentul mi s-a acutizat. Trăim vremuri în care războiul poate fi extrem de concret, extrem de aproape și cu repercusiuni fatale.
N-am început textul meu așa ca să mă erijez în fatalistul de serviciu. Ba chiar îmi propusesem să joc cartea optimistului și să încerc o glumă-două prinse-n zbor de prin memeuri. Doar că nu mi-a ieșit. Când m-am întors la cartea lui David Almond ca să-mi organizez un pic ideile, am dat iar peste ilustrațiile acelea cu fabrica de obuze și mi-au revenit în minte impresiile puternice stârnite de povestea puștiului John. Probabil că, dac-aș fi citit-o înainte de februarie 2022, ar fi fost doar o carte despre un băiețel britanic, în ultimii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar am citit-o acum, după ce am văzut aproape în timp real, pe Internet, la știri, ce înseamnă un război; am citit-o acum, după ce am stat cu sufletul la gură luni în șir, îngrijorată de soarta editorilor ucraineni cu care colaboram la agenția literară unde lucrez; am citit-o acum, când văd zilnic prin București copii ucraineni însoțiți doar de mame sau de bunici.
Războiul s-a sfârșit de David Almond, căci despre el este vorba, este un roman despre a doua conflagrație mondială; de fapt, este o poveste despre empatie, prietenie, bunătate și speranță și despre cum pot ele deveni un scut când războiul cucerește fronturi, inimi și minți. Este, în definitiv, și o carte despre zilele noastre. Despre copiii zilelor noastre. Și pentru copiii zilelor noastre. Pentru că, dacă nu vrem să-i creștem într-un glob de cristal, e inevitabil să nu dea nas în nas cu realitatea pe care o trăiesc. Și realitatea asta conține războaie și tot felul de nedreptăți. În lunile de după invazia Rusiei din Ucraina, când știrile despre atacuri ajungeau inevitabil și la noi în casă, Tudor, puștiul meu de (atunci) patru ani, își făcuse foarte clar opțiunile; și nu se dădea în lături să le discute cu colegii de la grădiniță: „Hai să vorbim despre Rusia. Tu cu cine ții? Eu țin cu Ucraina și o să mă antrenez să-l învingem pe Putin”. Era foarte amuzant. De fapt, era răspunsul lui la un eveniment de criză, pe care începea să-l priceapă.
Tot despre felul cum se poate face față unei crize vorbește și cartea lui Almond, unul dintre cei mai apreciați și premiați scriitori britanici de literatură pentru copii contemporană. Minunat (aș fi spus cutremurător, dar mă cam feresc de cuvinte mari) ilustrată de David Litchfield, un artist din Bedford, Anglia, a fost tradusă de Ioana Tudor și publicată la Editura Arthur în colecția Violet History. David Almond este cunoscut pentru temele sale mai sensibile, pentru abordările mai filozofice. Așa sunt și Băiatul care a înotat cu piranha, și Povestea lui Angelino Brown, și ele disponibile la Arthur, de data aceasta în colecția Smart Blue. Și așa e și Războiul s-a sfârșit. În fond, poveștile bune sunt pretexte pentru a-ți imagina, a descoperi și a înțelege mai mult decât ce e scris și desenat pe o pagină.
Almond însuși mărturisește că mereu se gândește la cărțile sale ca la mai mult decât simple texte; în septembrie 2022, în discursul ținut cu ocazia primirii Premiului James Krüss (pentru traducerile în limba germană a volumelor sale), autorul spunea: „Acum ceva timp am fost întrebat direct: care este scopul scrierilor tale? Am ridicat din umeri. Am început să vorbesc despre aventura artistică, despre marea căutare, despre frumusețea scrisului. Dar apoi m-am oprit. Nu era vorba doar despre asta. Scopul meu, mi-am dat seama, era să eliberez. Să-i ajut pe copii să devină ei înșiși, să perceapă minunea propriei umanități și propriile posibilități. Scriu pentru a-i ajuta pe copii să treacă dincolo de perspectivele înguste pe care le primesc de la așa-numiții lideri, să se elibereze de felurile învechite de a gândi și a se comporta”.
David Almond © Darren Irwin
Războiul s-a sfârșit reușește să facă exact acest lucru. Mai întâi cu personajele sale, iar apoi cu cititorii. „John l-a văzut pentru prima oară pe Jan, băiatul german, în ziua vizitei la fabrica de armament.” Așa începe romanul. Suntem în anii de final ai celui de-Al Doilea Război Mondial. John este un băiat britanic, iar Jan este inamicul. Dușmanul de moarte. Dar Jan nu i-a făcut nimic lui John. Probabil nici nu știe că există. Însă peste tot, la radio, pe afișele de pe stradă și la școală, din gura profesorilor ca domnul McTavish, directorul, li se spune că Jan și ceilalți ca el sunt răul cel mare. Majoritatea colegilor lui John cred asta și sunt gata să se ia la harță cu oricine ar fi de altă părere.
Tatăl lui John, la fel ca toți ceilalți tați și frați mai mari, este la război. Mama lui John, ca multe alte mame, lucrează la terifianta fabrică de armament. Până să înceapă războiul, fabrica era micuță. Apoi a început să se tot extindă, până a ajuns să depășească un kilometru și i-a prins în umbra sa pe toți cei rămași acasă, mame și copii deopotrivă. Copii care se rugau, ca și John, de fiecare dată când se auzea vreo explozie dinspre clădirea uriașă: „Te rog, Doamne, să nu fie mama mea, nu de data asta.“ Accidentele de muncă erau dese, căci „lucrau în ture de douăsprezece ore. Făceau ore suplimentare, munceau dublu. Trudeau fără odihnă, din ce în ce mai mult.”
Fabrica devenise mândria orașului: „Era cea mai mare fabrică de armament din lume. Acolo se construiau nave de război. Se făceau puști, și bombe, și obuze.” Așa că directorul McTavish nu voia să rateze nicio ocazie să le arate elevilor măreția armatei țării și să le picure în urechi propaganda tipică perioadei: „Aici lucrează mamele voastre, le-a spus el. Fac armele care îi vor apăra pe tații voștri.” Ce pot sădi în sufletele și mințile unor copii asemenea cuvinte, dacă nu mândria la vederea sutelor de obuze, a zecilor de camioane încărcate cu arme plecând spre port, dacă nu ura față de Celălalt?
În timp ce McTavish și alții ca el nu mai contenesc să arate cu degetul „inamicul german”, fie el soldat, părinte sau copil, un singur om are curajul să spună că poate fi altfel: un bărbat cocoțat pe cutie, căruia toți îi strigă „lașule”, „trădător nemernic”, „dezertor”. De ce? Ce a făcut bietul unchi Gordon? Nimeni nu pare să știe. Dar acum poartă în mâini fotografiile unor copii germani. Sunt la fel ca toți copiii. La fel ca John. Așa că John se hotărăște să-i scrie lui Jan: „Sunt un băiat ca și tine. Eu nu sunt în război cu tine.” Nimic bun nu poate să aducă această inocență. Oare John nu știe că din cauza lui Jan și a celor ca el sunt tații și frații plecați? „Știi ce înseamnă să trădezi și ce le facem trădătorilor?” John știa, dar cum putea Jan să fie dușmanul țării lui? Avea și Jan un tată care-l iubește și o mamă care-l iubește. La ce bun toate acele nave de luptă și toate acele „obuze nu mai mari decât un pumn și obuze mari cât un bebeluș, obuze de statura unor băieți, obuze masive, mari cât niște bărbați”? Nici mama nu a știut sau nu a vrut să-i răspundă la întrebările care-l măcinau:
― Mi-ai povestit ce fac obuzele, a zis el. De ce le fabrici?
― Asta mi-e meseria. Cu asta mă ocup.
― Dar de ce?
― Pentru că suntem în război.
― Dar de ce? De ce?
― Încetează, John. E mai bine să nu știm unele lucruri.
― Ce lucruri, mamă?
― Încetează, am spus!
Timpul a trecut și afișele care anunțau sfârșitul războiului s-au dovedit a fi adevărate: războiul s-a sfârșit. Gata cu armele, gata cu frica. Dar mai ales gata cu stigmatizarea. Apoi anii vor trece și, „când avea să termine școala, când avea să fie bărbat, [John] va merge în Germania. Îl va găsi pe prietenul lui, Jan, băiatul german din Düsseldorf. Dacă nu-l va găsi pe acel Jan, va găsi alți Jani și se va împrieteni cu ei. Cu toții vor vedea că oamenii din Anglia și din Germania sunt la fel.”
Povestea lui John este un amestec bine dozat între furie înregimentată și optimism, între intransigență și empatie, între forță și slăbiciune. Toate acestea sunt reflectate și în ilustrații. Stolul de păsări de la început este rapid spulberat de grandoarea fabricii de arme. Drumul șerpuit printre casele orașului contrastează cu contururile rigide ale acoperișului uzinei și ale coșurilor din care se înalță fumul gros. Rigiditatea obuzelor stă față în față cu fragilitatea soldaților. Niciun detaliu nu este lăsat la întâmplare, iar David Litchfield aduce noi straturi de semnificație poveștii lui Almond.
Romanul a apărut pentru prima dată, în limba engleză, în 2018. Se numără printre cărțile de maturitate ale lui David Almond, aspect care se vede din felul cum gestionează acest punct nevralgic al istoriei recente și toate principiile general umane care se regăsesc în tema războiului. Așa cum mărturisește pe site-ul oficial, nesiguranța că un text este suficient de bun îl însoțește în permanență; probabil că și acest volum și-a găsit cu greu forma finală, în lungul șir de retușări. Singura soluție pe care o are la îndemână? Să continue să scrie:
„Adeseori anxietatea și neîncrederea mă inundă: tot ce scriu e prost; de ce m-oi fi apucat de cartea asta teribilă? De ce nu scriu altceva? De ce m-am făcut scriitor, până la urmă? În momente ca acesta strâng din dinți și merg mai departe, chiar dacă sunt sigur că scriu numai tâmpenii. Încerc să mă relaxez. Mă joc cu caietele de notițe și cu creioanele și mă las purtat de ideile care apar pe pagină.”
Faptul că trucul a funcționat este demonstrat de toate premiile obținute de-a lungul carierei. În 2010 a primit Premiul Hans Christian Andersen, unul dintre cele mai prestigioase distincții oferite pentru literatura pentru copii. Are Medalia Carnegie și a primit, printre altele, Premiul Nonino în Italia, Le Prix Sorcières în Franța și deja pomenitul Premiu James Krüss în Germania. În 2021 a fost numit Ofițer al Ordinului Imperiului Britanic. Cărțile îi sunt traduse în peste patruzeci de limbi, vândute în sute de mii de exemplare și adaptate pentru teatru și operă.
Când era mic, adora să meargă la biblioteca din orășelul său natal: „știam că o să fiu scriitor și visam să-mi văd cărțile pe rafturi într-o bună zi”. Nu a renunțat niciodată la acest vis; în jurul vârstei de treizeci de ani și-a dat demisia din funcția de profesor pentru copii cu nevoi speciale, „mi-am vândut casa și, timp de un an, am locuit într-o comună din Norfolk și am scris, am scris, am scris”. Nu s-a oprit nici azi. La fel cum nu s-a oprit din a privi cu curiozitate lumea din jur și din a iubi la nebunie plajele, lumina, muzica, Italia, usturoiul, pastele, teatrul, sardinele, chilli, cinematograful și cărțile. „Fiecare poveste pe care o scriem, o pictăm, o cântăm sau o dansăm este un act de optimism, o mișcare de împotrivire față de forțele distructive care vor să ne sufoce. Continui să scriu”, spune David Almond.
