Din nou despre lectură: obiceiuri vechi în timpuri noi #1

Cu toate că accesul la informație a crescut exponențial în ultimii ani, sunt din ce în ce mai multe evidențe care demonstrează că omul modern citește mai puțin, adoptă o relație superficială cu textul scris, este grăbit și pune eficiența înaintea profunzimii.

Poate că o astfel de perspectivă are în spate tocmai faptul că lărgirea posibilităților de lectură a condus la un stres cultural, că imposibilitatea de cuprindere a acestor surse de informare a condus la o autolimitare a lecturii. Kommers (2018) spunea că „pentru a citi întreaga colecție a bibliotecii Harvard ai avea nevoie de 52.000 de vieți“. O astfel de cifră este ­uriașă și pe undeva înfricoșătoare – așa acum remarca chiar autorul. Concluzia acestuia era însă simplă: trebuie să învățăm să ne alegem cu atenție lecturile, timpul pentru a ajunge la cât mai multe surse de lectură este scurt.

Pe de altă parte, impactul fără precedent al mijloacelor de comunicare în masă (și în special al internetului) a făcut să ajungem la ceea ce Mark Prensky numea în 2001 „nativ digital“, iar una dintre caracteristicile fundamentale ale acestui nativ digital (care se află în băncile școlii, dar și printre profesorii și adulții tineri) este lipsa de răbdare și superficializarea lecturii și învățării.

Iar acest lucru nu se petrece doar când ne referim la cărți (unde efortul de lectură este unul însemnat), ci așa cum punctează cercetările, „55% din oameni petrec mai puțin de 15 secunde pe o pagină, ceea ce înseamnă că nu citesc articolele de știri“ (Weinschenk, 2015). Dacă mai mult de jumătate din populația care citește știrile pe internet nu citește până la capăt un articol (care este de multe ori gândit să fie scurt și cuprinzător – de altfel vedem că multe ziare și reviste online trec sub titlul articolelor și timpul necesar citirii acestora – ce ne spune acest lucru?), la ce nivel am putea să stăm cu lectura cărților care presupune un efort susținut pe intervalul mai multor zile și chiar săptămâni?

Concluzia este vizibilă cu ochiul liber și este foarte bine exprimată de un studiu recent: proporția americanilor care citesc în timpul lor liber – spune această cercetare – a scăzut cu peste 30% din 2004 până în 2018 (Ingraham apud Toohey, 2018). Este îngrijorător, nu-i așa? (Și sunt convins că dacă s-ar face o cercetare în România acest declin pe ultimii 10-15 ani s-ar evidenția la fel de clar!)

Să fie de vină chiar accesul global la lectură care poate să sperie? Să consemnăm această scădere în dreptul imersiunii online a omului modern (aspect care s-a intensificat la cote alarmante după apariția pandemiei de Covid-19)?

Unele aspecte sunt, cu siguranță, îndreptățite. Dar…

La apariția televiziunii, oamenii erau îngrijorați că televiziunea va înlocui în cele din urmă lectura de orice fel, transformând copiii în „proști cu ochii înroșiți și analfabeți“ ( Cerf apud Schwanenflugel și Flanagan, 2010). Erau discuții de la mijlocul secolului XX dar, așa cum bine am putut observa, dorința de lectură nu a fost influențată dramatic de televiziune (deși discuțiile în jurul acestui subiect au fost cam aceleași cu discuțiile pe care le purtăm astăzi). O influență există, acest lucru este incontestabil, dar este ea cu adevărat importantă sau sunt și alți factori pe care ar trebui să-i luăm în calcul și să-i monitorizăm?

Unii autori au propus „diete media“ (așa cum cineva trebuie să respecte o dietă alimentară, la fel și consumul de media trebuie să fie făcut cu responsabilitate, în anumite cantități și între anumite echilibre). Totuși, așa cum Newman (2019) aprecia: „Puteți limita timpul petrecut pe ecran, puteți impune toate variantele de detoxifiere digitală, dar dincolo de beneficiile clare ale lecturii, dorința de a citi trebuie să vină în cele din urmă din interiorul copilului dumneavoastră“.

Interesant termen, detoxifiere digitală, nu-i așa? Cum putem să mai vorbim de detoxifiere digitală în contextul școlii online?

Dincolo de aceste interogații, putem observa un lucru interesant: nevoia de lectură trebuie să vină din interiorul nostru, nu trebuie impusă, nu trebuie să fie un rezultat al unui act constrângător, trebuie să aibă o motivație personală.

Aici trebuie să ne întoarcem, aici trebuie să punem accentul eforturilor noastre: este motivat copilul care vine la școală să învețe? Știm să-l motivăm pentru lectură? Avem tehnici de atragere sau ne mulțumim cu tradiționala obligativitate: „Este obligația ta de elev să citești!“?!

Problema este gravă, nu doar prin prisma perspectivei că dacă elevii nu mai citesc, ei nu vor avea înmagazinat un conținut pe care școala are responsabilitatea să li-l pună la dispoziție: din perspectiva ultimilor luni, când am văzut cât de multă manipulare există pe toate canalele media (și în special pe rețelele de socializare), devine evident că o persoană care nu este obișnuită cu o lectură aprofundată, care nu are un bagaj de cunoaștere cuprinzător, este o țintă perfectă pentru fake news!

Textul este un fragment din articolul Din nou despre lectură: obiceiuri vechi în timpuri noi, semnat de Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară, în numărul 24 al revistei Tribuna Învățământului.