„Copacul dorințelor” de Katherine Applegate. Când ai ascultat ultima dată un copac?

„Dacă descoperiți că stați lângă un copac care arată deodată deosebit de prietenos într-o zi care vi se pare deosebit de norocoasă, nu strică să ciuliți urechile. Copacii nu știu să spună glume. Dar știm, cu siguranță, să spunem povești.” Oare cine a rostit cuvintele acestea? Te uiți în dreapta, te uiți în stânga, nu e nimeni lângă școala generală. Doar un stejar roșu american. Un Quercus rubra, cum l-au numit botaniștii, cea mai întâlnită specie de copaci din America de Nord. Este posibil să fi vorbit chiar el? Cu siguranță. Între paginile unei cărți orice este posibil. Chiar și să asculți povestea veche de generații a lui Roșu. Cum se numește stejarul din povestea lui Katherine Applegate, Copacul dorințelor, ilustrată de Charles Santoso, tradusă de Iulia Arsintescu și publicată la Editura Arthur în colecția Smart Blue.
 

Roșu nu este un copac oarecare. Este „copacul dorințelor”. Iar numele acesta i se trage de mult, de când nu era „decât o semincioară cu aspirații mari”. Dar încă de atunci a știut cât de mult va conta pentru cei din jur. A știut că va fi o speranță, o casă, un refugiu. Mai întâi pentru oamenii din localitatea în care și-a înfipt rădăcinile:

„În prima zi din luna mai a fiecărui an vin la mine oameni din tot orașul și mă împodobesc cu bucăți de hârtie, etichete cu șiret, fâșii de pânză, fire de lână și uneori cu ciorapi de sport. Fiecare dintre aceste ofrande reprezintă un vis, o dorință, o năzuință.”

Apoi, pentru familiile de animale care-și găsesc an de an cămin în scorburile, pe crengile sau la umbra lui:  

„Găzduiesc în prezent pui de bufniță, pui de oposum și ratoni mititei. Mă mai vizitează regulat și odraslele sconcșilor care locuiesc sub veranda din față a unei case din vecini.”

Ați zice că s-ar simți cam stingherit cu atâta hărmălaie zi de zi, nu? Ei bine, chiar deloc:

„În ce mă privește, nu mă simt câtuși de puțin înghesuit, cu atâta companie în jur. E minunat să-ți petreci zilele făcându-i pe alții să se simtă la adăpost.”

Nu întâmplător autoarea le dedică romanul „oaspeților și ospitalierilor” deopotrivă. 
 

Unul dintre oaspeții frecvenți ai crengilor lui Roșu este Bongo, o cioară pe care „o cunosc de când nu era decât un vârf de cioc ițit prin coaja pistruiată a unui ou”. Deși prea pesimistă pentru o pasăre așa de tânără, Bongo este prietena lui cea mai bună. Cea cu care se ciondănește des, dar cu care a hotărât că e perfect în regulă să nu fie de acord unul cu altul. Poate doar atunci când situațiile disperate o cer, cum e cea cu băiatul care a scrijelit pe scoarța copacului. Dar ajungem și acolo. Pentru că ciorile au o metodă foarte hazlie de a-și alege numele, Bongo s-a inspirat de la un sunet pe care îl adoră:

„Pe stradă locuiește și o trupă aspirantă de rock compusă din patru elevi de gimnaziu. Repetă într-un garaj. Printre instrumentele lor se numără un acordeon, o chitară bas, o tubă și un set de tobe bongo. Trupa încă n-a cântat în afara garajului, dar lui Bongo îi place să stea pe acoperiș și să se legene pe muzica lor.”

Dar stați să le vedeți pe verișoarele sau prietenele lui Bongo. O listă de nume cât se poate de hazlii.

Sigur că Roșu poate adăposti și oameni, nu doar dorințele lor. Cea mai recentă persoană care și-a găsit refugiu sub crengile lui este Samar, o fată mutată de curând în oraș împreună cu părinții ei, stabiliți în căsuța albastră cu grădină îngrijită. Samar are doar zece ani, dar arată ca cineva care „a văzut prea multe. Cineva care dorește ca lumea să se liniștească”. 

Dar când pe trunchiul copacului sub care își caută adăpost seara, după ce adorm părinții ei, apare scrijelit cuvântul „Plecați!” e sigură că liniștea e departe. Pentru că e la fel de sigură că strigătul se adresează familiei ei. Nu ar fi prima oară când sunt alungați pentru că sunt diferiți. Roșu vede și simte ura cu care băiatul deșirat cioplește cuvântul. Dar nu poate face nimic. Chiar dacă deasupra imperativului cioplit cu șurubelnița galbenă flutura o bucată de pânză roz cu buline, pe care Samar își scrisese dorința:

„Nu știam ce cioplea, desigur. Dar mi-am dat seama după mișcările hotărâte că intenționa să facă rău. Nu mie. Am intuit cumva că nu pe mine urmărea să mă rănească. Eu nu eram decât un suport. […] 

Îmi venea să-i strig: 

― Oprește-te! 

Să spun ceva. Orice.

Dar n-am făcut-o, desigur, nu ne stă în fire.

Copacii au menirea să asculte, să observe, să îndure.”

Chiar și așa, Roșu nu a stat cu mâinile-n sân. Sau crengile-n sân. Nu contează. Ce vreau să spun este că, deși nu a putut ascunde acel „Plecați!”, a încercat să-i îndeplinească dorința fetei. E greu să-i faci cuiva rost de un prieten, dar băiatul din casa verde, de alături, Stephen, părea soluția perfectă. Așa că Roșu și toți oaspeții lui s-au pus pe făcut și pus în aplicare planuri. Mai întâi au eșuat. Apoi au început să prindă contur. 
 

Doar că, atunci când lucrurile păreau să meargă în direcția bună, Francesca, proprietara terenului pe care stătea Roșu, și implicit a lui, hotărăște să-l taie, ca să scape și de problema rădăcinilor care-i stricau țevile de sub pământ, și de toată tevatura cu inscripția și investigația. Ce se întâmplă cu Roșu până la urmă? Vă las să descoperiți. O să vă placă: veți descoperi o poveste veche, un copac curajos și o comunitate care regăsește comuniunea. De dragul dorințelor atârnate la început de mai. A, și o prietenie nou-nouță.

Katherine Applegate este una dintre cele mai prolifice scriitoare americane contemporane de literatură pentru copii și tineri. A scris peste o sută cincizeci de cărți, unele în colaborare cu soțul ei, a semnat cu diferite nume, s-a aflat în cele mai râvnite topuri și a câștigat premii importante, printre care, în 2013, Medalia Newbery, pentru romanul Ivan cel Fără de Seamăn, de găsit și el la Editura Arthur. Tot aici au fost publicate și continuările Bob cel Fără de Seamăn și Ruby cea Fără de Seamăn, dar și Crenshaw, povestea motanului uriaș și vorbăreț, și Cea de pe urmă, primul volum al seriei Endling.

Alături de ritmul cursiv pe care Katherine Applegate i l-a imprimat romanului, muzicalitatea îi este oferită și se pauzele poetice în care se transformă listele de dorințe atârnate de fiecare întâi mai:

„Aș vrea un skateboard zburător.

Aș vrea o lume fără războaie.

Aș vrea o săptămână fără nori.

Aș vrea cea mai mare ciocolată din lume.

Aș vrea să iau zece la teza de la geografie.

Aș vrea ca doamna Gentorini să nu fie așa morocănoasă dimineața.

Aș vrea să poată vorbi hamsterul meu.

Aș vrea să se facă tata sănătos.

Aș vrea ca măcar din când în când să nu-mi mai fie foame.

Aș vrea să nu fiu atât de singur.

Aș vrea să știu ce vreau.”

Sau de intensitatea emoțiilor lui Roșu din apropierea finalului, devenite veritabilă poezie:

„Voiam să sorb stelele.

Voiam să simt aripile pufoase ale puilor de bufniță.

Voiam să-mi întind rădăcinile măcar un pic mai departe înainte să se termine noaptea.

Voiam să mă răsfăț cu contemplarea tăcută a vieții, a dragostei, a tot ce înseamnă ea.

Voiam să filozofez.”

Aici e și gluma despre cea mai puțin plăcută lună calendaristică pentru un copac. Dar n-o să v-o spun, desigur, ca să nu stric surpriza.
 

Când mergeți prin pădure, prin parc, sau chiar pe bulevardul străjuit de trunchiuri și coroane din orașul aglomerat, fiți cu băgare de seamă! Nu ratați poveștile! „Iar dacă nu auziți decât foșnetul frunzelor, nu vă îngrijorați. Majoritatea copacilor sunt în adâncul sufletului niște introvertiți.”