„Cartea rămâne magia absolută“ - extras din interviul acordat de scriitoarea Simona Popescu pentru revista Tribuna Învățământului, nr.47-48

Stimată doamnă Simona Popescu, vorbind despre educație, ne întoarcem mereu la „cei șapte ani de acasă“, la mediul matricial al formării morale... Ce vă amintiți despre educația primită în familie? Ce ați învățat de la părinți și de la bunici?

     Despre ce am luat de la mama, de la tata, de la bunici, de la prieteni, poate cel mai bine ar fi să vă răspund cu un fragment dintr-un poem, Juventus. Ar fi neobișnuit, totuși, pentru un interviu să înceapă cu versuri! Le-am putea lăsa la urmă. Ca P.S. Sau ca notă de subsol. Și asta ar fi neobișnuit într-un interviu, deși în poezia mea sunt și note de subsol – uneori, acolo sunt versiuni de poeme, continuări (în alt plan, cum ar veni) etc.

      Dar să nu stricăm protocolul interviului.

     Cei mai minunați părinți din lume erau ai mei. Am fost un copil bolnăvicios, născut la 8 luni, cu șanse mici de supraviețuire. Mi-a făcut tata cocon de vată, zi de zi, încă o lună și ceva. Mama n-avea curaj să se ocupe de asta, eram atât de pricăjită! Poate de aceea au fost ei foarte grijulii cu mine. N-am avut voie ani de zile să mănânc ciocolată, să stau în soare sau să mă rănesc, să mă accidentez. Dar am fost un copil puternic, se pare. Și am trecut cu bine și de lecția renunțării (ciocolata!). Părinții mei au fost simpli funcționari, cu salarii modeste, în Codlea, orășelul nostru de lângă Brașov. Se mai împrumutau de la alții ca să nu ne lipsească nimic nouă, mie și frățiorului meu mai mic cu 4 ani. De Sărbători, de zilele noastre, aveam cadouri peste ce își permiteau. Mi-am dat seama devreme de faptul că făceau sacrificii. Din fericire, mie îmi plăceau mai mult cărțile decât jucăriile – primele erau mai ieftine! Nu ne țineau lecții de bună purtare, nu era nevoie. N-am cunoscut constrângeri, pedepse, lucruri de genul ăsta. Nu-mi amintesc să mă fi certat vreodată unul dintre ei. Mama mi-a spus că stăteam cu orele în colțișorul meu și-mi vedeam de treabă, uitau că e un copil în casă. Eram un copil foarte ocupat! „Studiam“ lumea. După ce am intrat la școală, pentru timpul lung de vacanță îmi gândeam un program, pe ore, cu ce am de făcut. Autodidactă, cum ar veni. Îmi dădeam singură porții de pagini cu exerciții la algebră și la geometrie, de pildă. Caraghioasă mică! Cititul era la liber, de dimineață până noaptea târziu. Mereu îmi spuneau ai mei că o să-mi stric ochii. Și, da, am început să port ochelari de pe la 10 ani.

     Nu prea mă alintau părinții, dar asta o făcea cu asupra de măsură bunica Elvira. Mă purta peste tot cu ea, prin vizite, prin oraș, la Turnu Severin, și mă punea să cânt, să dansez, să spun poezii. În casa ei mare, două dintre camere erau despărțite de draperii groase, verzi, cu câte o floare aurie la mijloc, și, când veneau musafirele (adică Madam’ Elis sau verișoarele ei, care mai de care mai interesantă), apăream de după cortine și făceam spectacol. Nu-mi era rușine de ele, primeam delicatese la sfârșit, bomboane fondante (nu le spuneam că nu-mi plăceau deloc). Și-aveam să ajung peste doar câțiva ani cea mai timidă ființă din lume! Nu știu cum se poate așa o transformare radicală. Bunica Elvira era frumoasă, recăsătorită cu Mircea, mai tânăr decât ea cu 12 ani, o frumusețe și el. (N-am știut ani de zile că bunicul meu bun se prăpădise când tata era mic.) Cei doi copii ai lor, Augustina și Costin, sora și fratele tatălui meu („vitregi“, cum greșit se zice în popor), adolescenți și-apoi studenți când îmi făceam eu o parte din vacanțe la Turnu Severin, au avut o influență decisivă asupra mea, mă fascinau. Erau flower-power, arătau ca din filme. Ascultam cu Augustina seară de seară muzică la posturi străine. Ea scria poezii pe care le recitam eu, îmi plăceau mai mult decât cele din manual. Erau mai „profunde“, mă gândeam cu mintea mea de copil. Mă ducea cu ea la cinematograf. Am și-acum imagini din Și caii se împușcă, nu-i așa?, Love Story, cu Ali MacGraw și Ryan O’Neal, sau din Fluturii sunt liberi, cu Goldie Hawn și Edward Albert. Îmi amintesc că Augustina vroia să dea la Facultatea de Psihologie. Mi-am băgat nasul prin cărțile ei pentru examen. Ce ciudățenii!

     Bunicii de la Scărișoara (Olt), din partea mamei, Ana și Nicolae, erau complementari. Bunica avea darul povestitului, iar bunicul, brevilocvent, uneori nu scotea un cuvânt câte o zi întreagă. Când vorbea, era întotdeauna ceva memorabil, cu miez. Și era și ironic. Dar cea mai mare parte din zi o petrecea meșterind – de obicei, o bicicletă. Cred că era forma lui de a se refugia în singurătatea atât de necesară. Așa cum tata se refugia prefăcându-se că pescuiește în lacurile de lângă Codlea. Bunicul și tata aveau ne - voie de singurătățile lor. Târziu aveam să-mi dau seama de ce. Bunicul făcuse închisoare politică, pierduse tot ce moștenise de la părinții lui, toată agoniseala. Tata își pierduse tatăl în condiții dubioase, fusese proprietar de păduri și de moară. Am aflat despre cum a sfârșit. Nu spun aici.

     Ei bine, căzutul pe gânduri, nevoia de singurătatea care limpezește și liniștește le-am moștenit, zic eu, de la ei. Și dorința de a spune povești sau de a le asculta, de la bunicile mele și de la mama. De la mama – și o sensibilitate aparte. Să-i zicem „poetică“. Cu fratele meu mai mic râdeam foarte mult. Asta e important în copilărie. Și nu numai. Doamna de Română avea să fie prima Călăuză din viața mea.

Cum a fost întâlnirea cu școala? Ce amintiri aveți despre învățătoare? Cum a fost la gimnaziu?

     Era aproape de casă școala. Nouă, ca și cartierul unde ne mutaserăm la începutul anilor ’70, după ce am stat în gazdă într-o casă săsească (de fapt, un fel de garsonieră mai mare, cu pereți foarte înalți), în spate cu o imensă și paradisiacă grădină care era și a noastră, cum ar veni! Pe bancă ne așteptau manuale mirosind frumos a hârtie și-a cerneală tipografică. Doamna învățătoare avea o figură de japoneză, ochii alungiți, părea severă, deși aveam să descoperim că e foarte cumsecade. Valentina Petruț. Îmi amintesc mai ales orele de desen (am perfect în minte desenul meu cu strugure – în timp ce toți îl făceau din șiruri descrescătoare de boabe, eu am inventat asimetria!) și de muzică, unde cântam în cor din rărunchi (mai ales că îmi intrase în cap să mă fac cântăreață de operă, exersam în beci la bunici, ca să nu mă audă nimeni, să nu mă fac de râs; reu[1]șeam să duc notele foarte sus!).

     Prima clasă de gimnaziu a fost un șoc. În loc de învățătoare, profesori. Nu știu de ce, prima imagine care-mi vine acum în minte este uriașa sală de sport.

     Eram cea mai mică din clasă ca înălțime (bine, eram mai mică și ca vârstă – mulți fuseseră dați la școală după 7 ani, cred că era o modă). Mai era Daniela, prietena mea. Mă simțeam aiurea la Sport, când făceam „alinierea“ la începutul orei. Of! Chiar ultima? Însă profa, doamna Secăreanu, avea să mă îndrăgească. Vroia să facă din mine o Nadia Comăneci, mă antrena pentru concursuri de gimnastică. Veneam seara, după ore, și făceam tumbe pe saltelele puse pe diagonală în uriașa sală de la parter, făceam sărituri pe bârnă, podul de sus, roata, toate cele. Și, când să fac un salt în performanță, când eram bine pregătită să câștig concursul județean de gimnastică și să îndeplinesc arzătoarea dorință a profesoarei mele, m-am îngrășat! Asta din cauza doamnei Maria Leuștean, de Română, care mă considera prea firavă și mi-a făcut rost de lăptișor de matcă și de niște mărgeluțe ca de chihlimbar unde era ulei de pește. Adio sport, adio Nadia Comăneci, adio tumbe!

     Doamna de Română avea să fie prima Călăuză din viața mea. Ochi sfredelitori, dincolo de ochelarii cu lentile fumurii. Exigentă. Sobră. Impunând respect total. La sfârșitul clasei a opta, când a trebuit să aleg la ce liceu să dau admitere, m-aș fi dus spre Biologie, cu partea ei de cercetare. Se înființase de câțiva ani Liceul de Științele Naturii, select, cu absolvenți cu medii foarte mari, majoritatea mergeau mai departe spre Medicină. Prietena mea Daniela acolo s-a dus, iar acum e doctoriță, a împlinit visul nostru comun. Doar că doamna Maria Leuștean m-a luat deoparte și mi-a spus că mie mi s-ar potrivi mai bine un profil de Filologie. Așa am ajuns la Liceul de Filologie-Istorie „Unirea“ din Brașov. Cât îi sunt de recunoscătoare doamnei Maria Leuștean! Dacă nu era ea, ajugeam doctoriță, n-aș fi scris, probabil, niciodată. De citit nu m-aș fi lăsat, asta cu siguranță!

     O altă profesoară de care îmi amintesc cu drag este și doamna de Biologie, Valeria Moldovan. Despre ea am scris o poezie în cel mai recent volum al meu, Cartea plantelor și animalelor. I-a plăcut lui Radu Afrim, cunoscutul regizor de teatru, a preluat din ea poezii în scenariul spectacolului lui Ierbar. S-a oprit și la Doamna de biologie. E emoționant să vezi personajul propriei poezii pe scenă, într-o secvență onirică, de pură magie. Îmi plăcea și de profa de Muzică, deși m-a dat afară din clasă pentru că am încercat să inventez la cor vocea a treia, pe lângă celelalte două pe care cântau colegii. Credea că îmi bat joc, când, de fapt, eu vroiam să descopăr ceva nou pentru corul nostru. Doamna de Mate semăna cu Nefertiti și parc-o aud: „La ce te gândești, Popescu? La nemurirea sufletului?“. Eram mică, aveam 11-12 ani. Mă scotea doamna Cârcu din gândurile mele de copil... și cu apelativul ăsta: Popescu! Cu domnul Traian Ionescu, de franceză, făceam în particular și vioara (dar nu pentru mult timp, nu-mi plăcea când aluneca arcușul și scotea scârțâieli). Proful de Germană avea în grijă corul școlii. Cântam pe scenă Ce plumb mă leagă de pământ. Nu-i uit pe profii de Istorie, domnul Giurcă, și de Geografie, domnul Preda (nu dădea 10 niciodată, dar i-am venit de hac, am răspuns odată la toate întrebările!). Exigenți, nu glumă! Și foarte bine așa!

     Pe vremea aia îmi cumpăraseră ai mei o tablă de scris, chiar prin clasa a cincea. Era destul de mare, sprijinită pe un trepied, cam cum stau tablourile pe șevalet. Devansam lecțiile din manual. Mi le predam eu mie pe tablă înainte s-o facă profesorii. Parcă și văd înaintea ochilor o frumoasă euglenă verde și, desenate alături, amiba și parameciul. Nu știu de ce țin la amintirea asta. 

Când v-ați întâlnit prima dată cu cărțile? Când ați început să citiți?

     Una dintre primele cărți care mi-au plăcut a fost un almanah pentru copii. În paginile lui am găsit lucruri de toate felurile: și povestioare, și ghicitori, și jocuri de perspicacitate, de completat labirinturi, de legat niște litere din care rezulta un mesaj-surpriză, de colorat câte-o încâlceală aparentă care, dacă respectai cifrele și culorile, se transforma într-o imagine neașteptată, erau și poze. Totul într-o singură carte – carte ideală! Amintirile de felul ăsta, din preistoria finței mele, au contat mult pentru ceea ce aveam să urmăresc, mult mai târziu, în literatura mea: structuri, labirinturi, „completări“, surprize, melanjuri textuale, varii teme.

     Dintre povești, una pe care n-am uitat-o era despre un pictor care desena cocori atât de bine încât prindeau viață și zburau în lume. Și-atunci el nu ducea desenatul niciodată până la capăt, le lăsa o parte dintr-o aripă neterminată – pentru ca, astfel, cocorii să rămână cu el, pe foaia de hârtie, ai lui. Nici eu nu termin niciodată cu adevărat vreuna dintre cărțile mele. Fiecare își găsește continuitate, într-un fel sau altul, în celelalte. Fac rizom! Rămân legate între ele, comunică între ele indiferent dacă sunt de proză, de poezie sau de eseuri. Ei, cine are răbdare cu mine ar putea să înțeleagă asta. Și se va vedea și mai bine când o să mai public câteva cărți pe care încă le țin la sertar.

Care au fost cărțile copilăriei? Care dintre ele credeți că ar putea rămâne o ofertă de lectură și pentru copiii și tinerii de azi?

     Aleg câteva, la întâmplare, din biblioteca virtuală a memoriei mele. De pildă, pe la 12 ani, am decoperit Colecția Enigma (polițiste!). Ce frică mi-era! Citeam și inima bătea foarte tare. Îmi plăcea asta! O carte trebuie să te facă (și) să simți! Închideam cartea, se închidea și frica. În podul bunicilor Ana și Nicolae am descoperit, printre alte hârțoage vechi, un manual de astrologie (învățau copiii de altădată despre Univers!). O carte trebuie să te facă să te duci departe (cu gândul)! În biblioteca de la Turnu Severin, printre multe albume de artă, am găsit și Istoria ilustrată a picturii cu 1.000 de reproduceri în culori. O carte trebuie să te facă să vezi! Lumea în multiple forme! Mă interesau legendele în copilărie, mă impresiona ideea că ele au un sâmbure de adevăr, că nu sunt chiar numai scorneli. (Aveam, mai târziu, să prefer cărțile legate de un adevăr personal mai mult decât pura ficțiune.) Legendele Olimpului: despre zei și zeițe. Chiar credeam că sunt undeva în Cer, uitați de toți (și când te gândești că pe vremuri li se ridicau statui, temple!), înlocuiți de unicul Dumnezeu. Îmi părea rău de ei, le mai aduceam ofrande zeițelor – câte-o floare, câte-o pietricică strălucitoare, cu pirită aurie sau argintie, găsită pe jos. Apoi am strâns de-a lungul anilor toată colecția Povești nemuritoare, punea deoparte pentru mine câte un exemplar doamna Brigitte, prietena părinților mei, care ținea librăria din centrul orășelului Codlea. Aveam pile! Cine s-ar mai lăuda azi că are pile la librărie? Poate cel mai tare m-a impresionat un roman al unui ungur, Zsigmond Móricz, Fii bun până la moarte. Sigur, m-au impresionat și Cuore, Singur pe lume, Prinț și cerșetor, ce-am mai găsit în colecția Biblioteca școlarului sau Biblioteca pentru toți copiii, asta din urmă cu ilustrații superbe, doar desen, gravură. Mi-a plăcut Dumbrava minunată. Aveam și eu un cățel la bunici (vorbeam cu el ca Lizuca lui Sadoveanu cu Patrocle). M-a emoționat când mi-a spus mama că era cartea ei preferată din copilărie. Am aflat asta nu demult, ea fiind acum octogenară. Cel mai puțin mă interesau poeziile, destinate mai ales serbărilor și legate de obligația de a le-nvăța pe dinafară și pentru notă la școală. Poezia adevărată... Aveam să descopăr pe la 16-17 ani că ea e deasupra a tot și toate. Cea care îți dă deplina libertate să vorbești despre cât mai multe deodată, să faci continue legături, așa cum sunt în lumea naturală, să oprești timpul (care, altfel, fuge fără întoarcere! – fugit irreparabile tempus, cum am învățat la ora de latină). Prima carte pe care am cumpărat-o din banii mei a fost Dicționarul școlarului (fabuloasă, de citit pornind de oriunde, prin asocieri nesfârșite! – am mai scris despre asta). De la biblioteca orașului, unde lucra doamna Melania Ionescu, soția profesorului de franceză și vioară, luam atlase, cărți de știință, grele – la propriu și la figurat. Sau cărți de călătorie. Căscam gura la poze cu imagini din alte țări. Cădeam pe gânduri. Ce mare e lumea! O voi cunoaște eu vreodată altfel decât din cărți?

     Și musai să amintesc de povestea mea preferată, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Ne-a citit-o doamna educatoare Simona. (Țin minte multe de la grădiniță, mai ales atmosfera de basm, că eram adunați într-o cameră uriașă, într-o casă ca un castel.) Cea mai tulburătoare poveste din toate cele scri[1]se pe pământ. Autorul, Petre Ispirescu, ne-a mai dat și Sarea-n bucate. Altfel, Andersen și Grimm îți rup inima. Sau poveștile lui Oscar Wilde. Am citit târziu Alice în Țara minunilor, a lui Lewis Carroll. Mai bine!

     Pentru adolescenți aș face o listă lungă cu sugestii de lectură. Diferența dintre 12 și 14 ani e uriașă. Ca și aceea dintre 14 și 17. La 17 ani dădusem deja de marea literatură a lumii. E o vârstă a descoperirilor și pe cont propriu, o vârstă la care începi să te autoconstruiești. Citeam în neștire, aveam întotdeauna o cărticică cu mine și când plecam de-acasă. Stăteam cu nasu-n carte pe navetă (mergeam zilnic dus-întors între Codlea și Brașov, la liceu), în sala de așteptare a autogării (și, adesea, întârzia autobuzul, mai ales iarna), în timpul orelor, când mi se părea că știu despre ce se vorbește, în pauze (acum îmi pare rău, mai bine vorbeam cu colegii) etc. Copiii și adolescenții de azi au mare, mare noroc. Cărți frumoase (le poți lua și ieftine, dacă ești atent la reduceri, sau le poți împrumuta de la bibliotecile publice). Plus ecranizările, prelungirile lor ca povești vizuale. Din punct de vedere cultural, eu cred că ei trăiesc în Paradis. Dar nu toți vor să ajungă acolo, unii îl ignoră. Nu știu ce pierd! Dacă ar fi să dau doar un nume de autor pentru adolescenți (altfel, nu-mi ajunge o pagină!), el ar fi J.D. Salinger. Și aș adăuga o antologie de poezie americană (cea peste care am dat eu la 17 ani). Să mai punem în coș și Despre viețile și doctrinele filosofilor, de Diogenes Laertios. Sau poate mai bine i-aș sfătui pe cei tineri să-și bage nasul prin tot felul de cărți. Prin cea... de bucate! Dar eu am tot scris despre citit, am răspuns deja pe larg la întrebările dumneavoastră! Sunt câteva capitole despre asta și în Exuvii (Regnum puerilae, Cuiburi de hârtie, Cartea de bucate).

Cum au decurs anii de liceu? Cum erau studiile, cum erau profesorii? De care dintre profesori vă mai amintiți?

     Iar șoc! Și mai mulți profesori! Noi materii, unele nesuferite. Prima notă pe care am luat-o în clasa a IX-a a fost un patru (sau un cinci, un șase, tot aia). Eu, care avuesem aproape numai 10 în gimnaziu! A căzut cerul pe mine. Nota o luasem la o materie care mi se părea absurdă și inutilă, Tehnologia materialelor (sau ceva de felul ăsta). N-am știut să spun corect care erau componentele mașinii de cardat (nu vă spun ce este!). În primele clase de liceu ne pregăteau pentru calificarea de țesătoare/repasatoare. După alți doi ani ne dădeau și diplomă de stenodactilografe (și stenodactilografi). Primul an de liceu a fost un coșmar. Mai era și naveta foarte obositoare. Mi-am revenit încet-încet. După examenul de treaptă (un fel de pre-bac) am reînviat, am înflorit, m-am metamorfozat – din omidă am devenit fluture (asta a fost senzația!). Trecerea dintr-a zecea într-a unsprezecea se făcea în urma unui examen dur. Din trei clase a rămas una. Și, minune!, profesorii au devenit toleranți, ne-au lăsau să tragem tare mai ales la materiile care ne interesau pe mai departe, pentru Facultate. Prioritatea mea era literatura (toată!, din toată lumea!, dintotdeauna până la zi!). Am citit enorm în cei patru ani de liceu. Și n-a fost „cimitir al tinereților mele“. Dimpotrivă! La orele de pregătire pentru examenul de treaptă, i-am cunoscut mai bine pe Marius (Oprea) și pe Andrei (Bodiu), aveam să ajungem colegi, fiecare venind de la altă clasă (Andrei de la A, eu de la B și Marius de la C). Și norocul nostru a fost că ne-a trimis doamna profesoară Bularca la Cenaclul 19, unde se adunau scriitori de-adevăratelea (era un cenaclu și în liceu, nu ne potriveam, eram prea... neserioși!). L-am cunoscut de la prima descindere pe un băiat de la Meșotă, nu știu cum ajunsese și el acolo, îl chema Caius (Dobrescu). Eram singurii elevi. Și aveam să mergem la cenaclu în fiecare duminică (nu mi-era ușor să vin din Codlea, dar nu lipseam!). Asta se cheamă destin: faptul că noi patru ne-am împrietenit și că i-am întâlnit pe Alexandru (Sandu) Mușina, poet, și pe Gheorghe (George) Crăciun, prozator – amândoi cam de 30 de ani pe-atunci. Și mai era Angela Nache, o fată deșteaptă, poetă, care a plecat în Franța demult. Tare ne-au căutat în coarne toți trei, își puneau mari speranțe în noi. Asta ne-a mobilizat și ne-a responsabilizat, însă nu ne-am luat nasul la purtare. Dar cel mai important era să fim OK fiecare în ochii celorlalți trei. Se vorbește acum despre noi, pe par[1]tea de literatură, ca despre „Grupul de la Brașov“. Nici prin cap nu ne-ar fi trecut că noi patru o să avem „etichetă“ literară, c-o să se vorbească despre noi, c-o să publicăm volume de poezie, de proză, de eseuri, teze de doctorat, c-o să fim profesori la Litere (Andrei chiar decan la Facultatea de Litere din Brașov). Altfel, erau și celelalte colege (mai mult fete) și colegii noștri, una și una/ unul și unul, fiecare cu o puternică personalitate. Elevi buni. Majoritatea am lăsat baltă tot ce ținea de „Real“. Totuși, încă visez că ne scoate la tablă în grup de cinci-șase proful de Mate, domnul Guja. Punea o întrebare și aștepta. Cei care răspundeau mergeau spre bănci, ceilalți mai rămâneau. Și tot așa, încă un tur, și încă unul, până se împuțina trupa. Ciudat, fața lui mi-o amintesc acum cel mai bine intre toate ale profesorilor noștri. Probabil din cauza recurenței coșmarelor. Îmi amintesc și de doamna Ileana Fetcu, diriginta noastră, care făcuse studii în Franța, foarte pasionată de materia ei și foarte frumoasă, elegantă, cu câte un baticuț legat într-o parte, la gât (cred că avea zeci). Suzi, colega mea de bancă, o diviniza, își făcea notițe și la alte materii în franceză, vorbea cu mine în pauze în franceză și, după Facultate, a fost profesoară la liceul nostru, apoi a plecat la Paris și acolo s-a stabilit definitiv, unde visase. Însă pe vremea liceului mă uitam cu milă la ea, mă gândeam că n-o să ajungem niciuna dintre noi în Franța, că n-o să ne lase „ăștia“ să ieșim din țară niciodată. Știam Parisul pe de rost din cartolinele aduse la ore de doamna Fetcu. Când am ajuns prima dată în Orașul luminilor, după 1990, totul îmi era atât de familiar! Am secvențe în minte cu toți profesorii (Pe larg am mai scris undeva despre proful de Latină, Andrei). Îmi sunt dragi acum chiar și cei care păreau atunci niște duri, mi se par haioși – profii de Biologie, de Geografie, de Rezistența materialelor, profa de... Tehnologie. Tuturor ne-a fost model doamna Cornelia Bularca, de Română. Semăna foarte mult cu Mireille Mathieu, era tunsă la fel, același zâmbet, aceleași trăsături, însă avea ochii albaștri. Uneori, când vorbea, privea undeva departe, într-un punct deasupra noastră, cu nasul ei mic în vânt. Foarte deșteaptă. Ținea mult la noi. M-a prins odată că citeam sub bancă, nu ascultam ce ne zicea despre Rebreanu. Și m-a pus să vorbesc după pauză despre cartea care mă făcuse să fiu atât de nepoliticoasă – Despre frumos și bine, de Immanuel Kant.

Facultatea a fost o „zonă liberă de comunism“ De ce ați ales Filologia? Ce v-a oferit Facultatea, pe holurile căreia răsunau, poate, în imaginația unora, pașii lui Călinescu și Vianu? V-ați regăsit în studiile filologice așteptările și aspirațiile?

Știam din liceu că vreau să fac Litere (Facultatea de Filologie, așa se chema). La București. Acolo era Cenaclul de Luni, la care debutaserăm cu un an înainte. Ca foarte tineri prieteni ai lui Alexandru Mușina ce eram, fusesem primiți cu bra[1]țele deschise. Însă când am ajuns noi studenți, eu și Marius (Oprea), cenaclul se desființase. Lunediștii se refugiaseră la Junimea, condus de Croh (Ovid S. Croh[1]mălniceanu). Se înființase și cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin, unde avea să se vorbească despre „nouă[1]zecism“. Facultatea a fost o „zonă liberă de comunism“. Am vorbit pe larg despre asta acum două săptămâni, la o masă rotundă, cu ocazia sărbătorii a 160 de ani de la înființarea Facultății de Litere din București. Nu chiar total liberă, dar n-am simțit acolo foarte tare presiunea poli[1]tică. Cenaclurile au fost o adevărat școală de literatură. Veneau puțini studenți, nu știu de ce. Păcat, au avut numai de pier[1]dut. Pe de altă parte, era stresul continuu al notelor. Fiecare notă nu foarte bună te ducea mai jos pe o listă care avea să apară la sfârșitul celor 4 ani de studii, la repartiția pe țară a posturilor de profe[1]sori. Concurai cu cei de la Facultățile de Filologie din toată România, se băteau absolvenții pe câte-un orășel, că orașele mari erau închise (acolo posturile erau ocupate sau păstrate pentru cei cu pile). Generația mea, ca și cea anterioară, a fost una de navetiști. Viață grea! Poveste mai lungă, cu întâmplările ei.

Interviul integral poate fi citit în Revista Tribuna Învățământului, revista de educație și cultură Nr. 47-48/2023