„Călătoria lui Charlie” de Christopher Paul Curtis. Legea Sclavilor Fugari și umanitatea care salvează vieți
Rar se întâmplă să-mi cadă vreun citat cu tronc, să țin minte vorbe memorabile (în afară de unele glume bune de parenting sarcastic) sau să apreciez vreun motto. Pur și simplu nu cred că am organ pentru așa ceva. Dar cuvintele astea ale lui W.H. Auden mi-au rămas în cap și-mi vine să le bag la înaintare la toate discuțiile despre cărțile pentru copii. Iar acum am și găsit contextul perfect care să dovedească câtă dreptate are (sau a avut, mă rog) celebrul poet, câștigător și-al unui Premiu Pulitzer pentru poezie.
Mai întâi cuvintele: „Există cărți bune care sunt doar pentru adulți, pentru că înțelegerea lor necesită să fi acumulat experiențe de adulți; dar nicio carte cu adevărat bună nu este exclusiv destinată copiilor.”*
Apoi contextul: am citit Călătoria lui Charlie de Christopher Paul Curtis. Publicat în colecția Violet History a Editurii Arthur (în traducerea Iuliei Arsintescu), romanul este destinat (estimativ) cititorilor de cel puțin 12 ani. E drept că nu se indică și o limită superioară, dar ideea e că s-ar adresa (pre)adolescenților. Eu am trecut de mult de vârsta asta, dar cartea m-a prins de zici că fix la mine se gândea scriitorul american în timp ce o scria (știu, mi-ar trebui niște lecții de modestie aplicată).
Mai întâi m-a intrigat povestea lui Charlie Bobo și a familiei sale oropsite; apoi m-a super amuzat (când nu era de plâns) relația care se construiește încetul cu încetul între puștiul de doisprezece ani și căpitanul Buck; iar apoi am învățat o grămadă de lucruri despre istoria tumultoasă a Statelor Unite; mai ales că, nu știu de ce, la cursurile de civilizație americană de la facultate abia așteptam să ajungem la nebunii ani ai Interbelicului, așa că perioada de până la ei nu prea m-a prins. În plus, cartea lui Curtis m-a ajutat să înțeleg 12 Years a Slave, filmul lui Steve McQueen, pe care l-am văzut tot prin facultate, dar din care, îmi dau seama acum, nu prea am înțeles ce trebuia. A fost nevoie să citesc romanul lui Christopher Paul Curtis ca să pricep ce și cum. De unde rezultă cât se poate de clar că „nicio carte cu adevărat bună nu este exclusiv destinată copiilor.” Iar Călătoria lui Charlie chiar este o „carte cu adevărat bună”.
De altfel, nici scriitorul însuși nu se vede pe sine ca scriind cu un public-țintă în cap (cu toate că are deja vreo opt cărți publicate). Într-un interviu mărturisea așa: „Deși realitatea pare să mă contrazică, nu m-am considerat niciodată un scriitor pentru copii. Când am scris prima carte, Familia Watson merge la Birmingham – 1963, am gândit-o ca pe o poveste spusă de un băiat de zece ani; dar nu m-am gândit că băieții de zece ani vor fi cititorii mei. De fapt, nu mă gândesc în mod special la public atunci când scriu. Scriu pentru mine.” Și pentru mine, aș continua eu, dar chiar trebuie să fac ceva cu modestia aia.
Despre ce-i cartea asta de m-a luminat așa? O să ajungem și acolo. Mai întâi trebuie să vă spun că Christopher Paul Curtis n-a lucrat dintotdeauna ca scriitor full-time (da, în marile culturi ale lumii, unii oameni își permit să trăiască din scris romane, dar asta e altă discuție). Născut în orașul Flint din Michigan, după ce a absolvit liceul, s-a înscris la Facultatea de Științe Politice a Universității din urbea natală. A făcut un an, în care nu s-a omorât cu învățatul, apoi a decis că salariile oferite de General Motors, colosul constructor de mașini din oraș, sunt prea bune ca să-și piardă vremea cu geopolitică & stuff. Așa că s-a angajat, și timp de treisprezece ani a lucrat la o linie de asamblare, unde monta portiere pe mașini Buick zece ore pe zi. Ați citit bine: zece ore pe zi, timp de treisprezece ani, a fixat uși pe mașini cu care alții străbăteau țara în lung și-n lat, trăindu-și visurile din adolescență.
Într-un final, după ani de coșmaruri cauzate de un job pe care îl detesta, Curtis și-a dat demisia. De ce nu a făcut-o până atunci? Pentru că, așa cum spune chiar el, când ai o mină de aur ca General Motors în oraș, cu un salariu bunișor și o situație economică stabilă, trebuie să fii plecat pe câmpii să renunți la așa oportunitate. Dar, la un moment dat, câmpiile păreau singura soluție ca să-și păstreze echilibrul mintal. Timp de câțiva ani a avut tot felul de joburi, iar prin 1993, convins de soția sa de la acea vreme, și-a luat un an sabatic, în care a făcut niște cursuri de scriere creativă. Pentru că de mic știa că el vrea să se facă scriitor; pe la nouă-zece ani chiar și-a „amenințat” frații că „într-o zi o să scriu o carte și o să fac mulți bani”.
Fotografie preluată de pe The New York Times
Și s-a ținut de cuvânt, căci încă de la prima carte a avut un succes uriaș. A fost Familia Watson merge la Birmingham – 1963, care, în urma unui concurs organizat de editură, a fost selectată de Delacorte Press pentru a fi publicată. Într-un interviu realizat cu ocazia lansării ediției aniversare de douăzeci și cinci de ani a romanului, Wendy Lamb, editoarea care s-a ocupat atunci de concurs, povestește cum i-a atras atenția povestea lui Curtis: „Mai întâi m-a surprins titlul – autorul ăsta e ambițios, de vreme ce scrie despre un moment întunecat al istoriei noastre, mi-am spus. Am pus manuscrisul deoparte, ca să-l citesc pe îndelete. Peste o lună m-am apucat să-l citesc, și-am tot citit. «E atât de amuzant! […] Cine-i tipul ăsta? »” Ei bine, tipul ăsta a câștigat pentru primul său roman Coretta Scott King Honor și Newbery Honor, iar volumul a fost inclus în lista celor mai bune cărți pentru adolescenți a American Library Association. Iar premiile au continuat să vină, pe măsură ce Curtis a continuat să scrie. Al doilea roman, Bud, nu Buddy i-a adus Medalia Newbery, fiind primul scriitor afro-american premiat cu această distincție.
Cu aceeași consecvență, Curtis și-a cultivat și umorul, pe care l-a folosit din plin în cărțile sale. Într-un interviu spune că l-a moștenit de la bunici și l-a exersat cu fratele și cele trei surori. În același timp, nu neagă influența uriașă pe care au avut-o asupra sa cărțile lui Mark Twain, autor pe care-l consideră „maestrul absolut al umorului”. „Cred că e cel mai greu să scrii cu umor și nimeni n-a făcut-o mai bine decât Twain. Umorul are viață scurtă: ce ne face să râdem azi s-ar putea să nu smulgă nici măcar un zâmbet peste o lună sau două, iar peste un an este total învechit. Doar dacă nu e scris de domnul Twain”, spune Curtis într-un interviu citat mai sus.
Alături de Mark Twain, scriitorii de care se simte cel mai apropiat sunt Toni Morrison (pentru felul în care folosește limbajul) și Zora Neale Hurston, o scriitoare și antropoloagă americană care a trăit în prima parte a secolului al XX-lea, pentru simplitatea scriiturii ei și abilitatea de a crea emoții puternice. Fiecare și-a lăsat amprenta într-un fel sau altul pe felul în care Curtis își scrie cărțile, de la construcția personajelor, la empatie și umor, până la temele alese.
Cu toate că nu se rezumă la normele unui gen fix, romanele lui Christopher Paul Curtis sunt ceea ce am putea numi „romane istorice”. Pe când era mic, deși îi plăcea să citească și avea oameni care să-l inspire în direcția aceasta (părinți, învățători), nu i se părea că se poate regăsi prea mult în poveștile citite, pentru că majoritatea nu vorbeau despre oameni de culoare ca el. Așa că istoria afro-americanilor a devenit un punct central al intereselor sale ca cititor și scriitor. A ajutat și implicarea părinților săi, pe când era copil, în mișcările de emancipare rasială din orașul natal, Curtis însuși luând contact cu acestea. Multe momente nevralgice ale Statelor Unite sunt dezvoltate înspre ficțiune în cărțile sale, având întotdeauna grijă să păstreze contextul și să nu denatureze adevăratele semnificații ale evenimentelor petrecute în realitate.
Așa a luat naștere și Călătoria lui Charlie, roman publicat în original în 2018, finalist al National Book Award for Young People's Literature. Fără riscul de a da spoilere, merită citată o parte din nota autorului care încheie cartea. Pentru că are rolul nu doar de a explica geneza romanului și de a plasa povestea lui Charlie în contextul istoric, ci și de a oferi multe direcții de discuție care pot însoți lectura:
„Călătoria lui Charlie se petrece în sudul Statelor Unite ale Americii şi în jurul comunităţilor semnificative istoric din Chatham şi Buxton din Ontario, Canada. [...]
Buxton s-a ridicat în sălbăticia mlăştinoasă a Canadei de sud-est ca un rai pentru oamenii care scăpaseră de sclavie în sudul Statelor Unite ale Americii. N-a fost întâmplător că aşezarea s-a întemeiat într-o parte a Canadei care era atunci foarte izolată. Alegerea locului a fost puternic influenţată de Legea Sclavilor Fugari din 1850, lege votată de puternicul vecin dinspre sud al Canadei.
Legea stabilea că la solicitarea oricărui cetăţean alb, afro-americanii, chiar şi cei din statele „libere“, trebuiau să prezinte dovada că nu erau sclavi fugari. Dacă nu reuşeau să arate un document valabil, era datoria acelui cetăţean alb să-i reţină/aresteze/răpească, fapt care reprezenta primul pas în ducerea lor spre sud şi vânzarea ca sclavi.”
Tot aici, în nota finală, Christopher Paul Curtis vorbește și despre maniera în care scrie și-n care-și pregătește „terenul”. Dar vă las să descoperiți pe cont propriu.
Pentru a ne întoarce la Legea Sclavilor Fugari, aceasta este cheia care dezleagă atât misterul călătoriei făcute de Charlie Bobo alături de căpitanul Buck, recuperatorul de pe plantația familiei Tanner, cât și filmul deja pomenit, 12 Years a Slave. Într-o lume în care afro-americanilor li se refuza dreptul la demnitate umană, apare această normativă prin care orice om alb poate avea drept deplin asupra vieții unui seamăn. Cum se vede în film și cum se vede și în carte, au fost mulți care au profitat la maximum de ea. „Ticălosul Buck” a fost unul dintre ei. Dar, în aceste orașe libere din Canada, au început să apară și oameni care se opuneau legii și erau gata să-și pună în pericol propria viață pentru a o salva pe a altuia. O umanitate pe care romanul lui Curtis o ilustrează foarte bine și cu o mare forță.
După ce tatăl moare în urma unui accident stupid, Charlie știe că va rămâne să ducă tot greul alături de mama sa. Dar nu știe cum i se va schimba viața când căpitanul Buck apare la ușă și-și cere așa-zisa datorie. Atunci nici mama lui, nici Charlie nu mai au loc de întors și singura soluție pare aceea ca băiatul să termine ce a început tatăl. Iar asta presupune o lungă călătorie din Carolina de Sud (care, în 1858, cu doar trei ani înainte de Războiul Civil, era fieful sclaviei) până în Windsor, Canada. Pentru a recupera suma cu care domnul Tanner a fost păgubit cu ani în urmă. Fie că merge cu calul, cu feribotul sau cu trenul (mijloc de transport care-i produce mare plăcere), Charlie, băiatul alb, dar sărac, călătorește în istoria comunității sale din Possum Moan și-n cele mai adânci traume ale sale și ale familiei lui, pe care nu vrea să le perpetueze. Doar că până în Windsor, trenul cu care călătoresc Charlie și Buck oprește în Chatham şi Buxton, iar asta schimbă totul. Inclusiv felul în care Charlie Bobo vede lumea.
Unul dintre cele mai puternice episoade este cel în care băiatul își amintește de Moș Jerry, bătrânul marinar întâlnit la un moment dat pe drum, moment în care decide să schimbe cursul vieții lui și al semenilor săi:
„N-aveam de gând să mai greşesc la fel. N-aveam de gând să las timpu’ cât îmi mai rămăsese de trăit să fie o epavă de tren care se mişcă cu încetinitoru’. Ştiam despre căp’tan că era destul de afurisit încât să ne scoată din toată treaba asta şi să ne ducă pe toţi la Dee-troit. Ştiam că Sylvanus, mama şi tatăl lui ar fi ajuns sclavi din nou. Şi ştiam că asta s-ar fi întâmplat din cauza faptelor mele.”
Cel mai amuzant episod? Poate cel în care Charlie, protagonist și narator deopotrivă, vorbește despre duhoarea pe care o emana neînfricatul căpitan Buck: „Bunu’ simţ m-a oprit s-o spun, dar omul mirosea mai urât decât ceva cald care cade din capătul dinspre sud al unui ţap bolnav cu capul îndreptat spre nord.”
Cu mult umor, cu vorbe neaoșe, minunat traduse de Iulia Arsintescu, cu personaje bine conturate, cu mult suspans și răsturnări de situație, cu emoții ținute în frâu sau eliberate în șuvoaie, dar mai ales cu ideea că umanitatea este cea mai de preț valoare, Călătoria lui Charlie este povestea unei epoci întunecate, în care unii oameni se credeau mai presus decât alții. Dar și povestea unor oameni care au făcut ce le stă în putință pentru a schimba puțin din această uriașă nedreptate. Pentru iubitorii de istorie în special, dar și pentru pasionații de povești bine scrise în general, romanul lui Christopher Paul Curtis este alegerea excelentă.
*Dacă vi se pare că mă repet, da, chiar l-am mai citat o dată, în articolul despre cărțile lui Michael Ende. Puteți arunca un ochi chiar aici.
